Când „te iubesc” devine salut
Mă întristez.
Ascult vîntul și mi-amintesc
De scrisorile ștampilate cu ruj
Trimise în armată.
Cuvinte goale au fost și-atunci...
De-asta mă tem...
Că sunt doar eu cu mine mereu...
Tristețea îmi macină sufletul...
Nu mai sunt eu...
Caimacul e uscat și tot îmi ceri timp...
De unde să îți ofer?
Timpul mi-e dat pentru a trăi,
Nu pot să te mai aștept...
Lacrimile se înoadă în barba tremurândă...
Inima e răvășită...
Poveștile tresaltă-n sertare..
Cărțile din raft îmi fac cu ochiul...
Copiii mă așteaptă la școală
Și-a mai trecut o vară...
Cu timp petrecut alături de oameni..
Dar prea puțin lângă tine..
Dar prea puțin cu mine... cu noi...
Încotro s-o apuc?
Fostele bântuie sufletele bărbaților..
Nu mai vreau să aud... să alin... să fiu...
De pe podul cel nou..
Mă arunc... și aripi strălucitoare îmi cresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu