Păpădia şi soldaţii aerului de Claudia Groza

Sosise ziua mult aşteptată. Micuţul Toma, s-a trezit cu emoţie. Şi-a sărutat părinţii, aşteptând nerăbdător să meargă la clubul de poveşti. Mama lui scria poveşti, iar el era tare fericit când participa cu idei.

Drumul spre hotel a fost parcurs în compania veselă a razelor de soare.

-          Mami, tu ai emoţii?

-          Am câteva, dragul meu.

-          Te voi ajuta. Să nu îţi faci griji. Emoţia e un fel de fantomă?

-          Emoţia este un sentiment, care poate fi bun sau rău şi se plimbă prin corpul tău dând senzaţia că un muşuroi de furnici călătoreşte prin tine.

-          Mami, cum îţi vine inspiraţia?

-          Puiul meu drag, inspiraţia soseşte de unde nici nu mă gândesc. De la un nasture zărit pe trotuar, de la un zâmbet de la al tău, de la o floare care mă priveşte.

-          Minunat. Mami eşti deosebit de talentată.

-          Mă emoţionez, dragul meu drag, şi îl sărută pe micuţ pe cap.

Au ajuns la locaţia evenimentului. Până s-au strâns copiii, Toma a făcut turul sălii, a analizat jucăriile, cărţile şi a privit pe fereastră. „Poate îmi vine vreo idee pentru mama, dacă se află în impas”.

Tiptil-tiptil, Toma a ieşit din sală şi a mers la toaletă. În timp ce se spăla pe mâini, a auzit o voce şoptită.

-          Salvează-mă! Te rog, salvează-mă.

Băieţelul se uită de jur-împrejur, dar nu zări nimic.

-          Sunt eu, păpădia desenată deasupra chiuvetei. Atinge-mă şi ia-mă cu tine. Am nevoie de aer. Aici mă sufoc.

Timid, cu mâini umede, tremurânde, simţind cum obrajii îi iau foc, Toma a atins păpădia desenată pe perete. Într-o secundă, floarea a devenit reală, vie, cu tulpina verde, dar însetată de apă.

-          Du-mă pe un câmp şi suflă asupra mea. E nevoie să mă răspândesc în toate direcţiile.

-          Păi unde găsesc o câmpie? Suntem la oraş, într-un hotel.

-          Priveşte fix în oglindă, fără a clipi şi imaginează-ţi că alergi pe o câmpie verde, presărată cu multe flori.

Toma a executat instrucţiunile. Cu privirea aţintită în oglindă, fără a mişca pleoapele, şi-a închipuit câmpul verde din spatele casei de la bunici. Fluturi coloraţi diferit, zburau fericiţi din floare în floare.

-          Foarte bine. Acum suflă, şopti păpădia.

Băieţelul ridică păpădia la nivelul ochilor şi suflă. Zeci de petale pufoase au fost îmbrăţişate de adierile blânde ale unui vânt călduţ, de primăvară.

-          La revedere, Toooomaaaa... la reveeedeeere, strigau bucuroase pufoasele din aer.

În secunda următoare, cerul a fost asediat de mici capsule metalice.

-          Ce se întâmplă? întrebă Toma.

-          Ah... sunt soldaţii aerului, au şoptit speriate florile.

Cu o poftă uimitoare, soldaţii aerului au înghiţit puful de păpădie.

-          Vai, săracul puf. Va scăpa din capcana soldaţilor?

-          Nu, nu are nicio şansă. Este timpul să dăm de veste păsărilor războinice, a răspuns un fluture.

-          Vă pot fi de folos? spuse băiatul.

-          Sigur. Sună din această goarnă de trei ori, apoi faci pauză şi sufli din nou de trei ori.

Toma s-a conformat. Goarna era făcută din coajă de copac. A sunat de trei ori şi în depărtare s-a şi ivit un nor negru. Păsările războinice aveau ciocul foarte ascuţit şi penajul colorat. Vântul le-a îndrumat spre capsulele metalice. Ciocurile aurii, au început să lovească puternic, în mod repetat soldaţii aerului. Unii au cedat imediat. Alţi soldaţi s-au apărat şi s-au învârtit pentru a ameţi şi deruta păsările. Puful de păpădie era eliberat după ce soldaţii aerului erau răpuşi. După o plimbare prin aer şi o privire atentă asupra solului, puful ateriza şi îşi lăsa seminţele în pământ.

-          După ce va ploua, vor răsări alte păpădii, nu-i aşa? spuse Toma, privind spre locul unde se oprise un puf de păpădie,  apoi spre o floare de nu-mă-uita.

*

- Aici erai? Mi-am făcut griji, zise mama băiatului. Ai dispărut de mult. Ce i făcut?

-  Am salvat o păpădie şi am fost vizitat de inspiraţie. Cel puţin aşa cred. Trebuie să îţi spun o poveste, mami.

- De abia aştept să o ascult, dragul meu pui talentat.

*

Poveştile au o viaţă minunată. Ele ne însoţesc pretutindeni. Dacă suntem atenţi le auzim, le simţim, le putem scrie. Nu vă feriţi de poveşti. Ascultaţi-le şi împărtăşiţi-le cu cei dragi.