Serial

Pentru ca sunt "atrasă" de a scrie pe blog, am sa incep o carte aici. Imi este mai usor... si sper sa am spor.

"Am ascultat atâtea poveşti de viaţă încât aş putea scrie cărţi întregi. Nu ştiu de ce oamenii mă caută, de ce au încredere în mine. Sau poate că ştiu. Cred în mine pentru că ştiu să păstrez un secret, pentru că ştiu să ascult şi, adesea, mă rog pentru ei. Sunt o verigă între lume şi Dumnezeu. Am cunoscut mulţi oameni. Pe unii, i-am ascultat ani de-a rândul, pe alţii doar câteva ore. Dar nimeni, niciodată nu m-a fascinat asemenea ei. Sânziana. O femeie copil. Ştia că îmi place să scriu. Am corespondat ani buni. Imi spunea mereu că am talent şi trebuie să încep a scrie. Am râs atunci, rîd şi acum când scriu. Într-o zi, am mers în parc şi am vorbit ore în şir. Are o poveste de viaţă frumoasă, tristă, dar atât de vie. M-a rugat să-i scriu povestea vieţii. Mi-a garantat, râzând - un râs vesel, plin de viaţă, emanat din sufletul ei bun - succesul.

O zi plăcută de octombrie. Un 1 octombrie, mai exact. Prima zi de facultate. Emoţii, agitaţie, nici nu ştiu ce trebuie să fac. Merg să-mi notez orarul. Îmi scriu conştiincioasă în agendă cursuri, laboratoare, ore. La final, pregătindu-mă să bag agenda în geantă, observ o fată draguţă privindu-mă insistent. Zâmbesc.

- Nu cunosc pe nimeni. Mă numesc Sânziana şi sunt studentă anul I, secţia Biologie. Suntem cumva colege?

- Posibil. Aflăm îndată. Anda este numele meu. Era o listă cu grupele de studenţi boboci pe undeva.

- Lângă secretariat am văzut-o, adaugă repede.

Ne îndreptăm spre secretariat. Găsim lista şi o parcugem cu atenţie.

- Heee... Suntem colege de grupă. Minunat. Dumnezeu chiar ma iubeşte, exclamă Sânziana.

O privesc uimită.

- Dar ştiu că eşti rapidă, răspund zâmbind.

- Scuză-mă, dar îmi doream atât de mult să fim colege. Nu cunosc pe nimeni. Ai ceva care inspiră încredere. Te urmăresc de când ai intrat în incinta facultăţii.

- Dat fiind faptul că azi nu se ţin cursuri, aş spune să mergem la o cafea, să ne cunoaştem.

- Cu mare drag, răspunde Sânziana.

Va urma... (aş mai scrie dar îmi este foarte somn).

Postul Adormirii Maicii Domnului

1 august. Inceputul postului Adormirii Maicii Domnului.

Chiar vorbeam cu o prietema ca nu am mai postit de mult. N-am mai tinut post de hrana, caci am impresia ca atunci sunt mult mai rea. Oricum, a posti nu inseamna doar sa nu mananci anumite alimente.

Am intalnit oameni ce postesc, dar sunt atat de invidiosi, spun atatea rautati... incat te intrebi de ce se mai chinuie.

Am decis: voi sta mai mult cu mine, ma voi ruga, voi merge la biserica... incerc sa iau oamenii asa cum sunt, sa nu-i urasc pentru ce imi spun, sa nu ii invidiez ca au familii reusite, sa nu le doresc raul, sa nu gandesc urat despre nimeni. Vreau sa fiu impacata cu mine si cu cei din jur.

Vreau sa ajut. Am citit un articol despre o fundatie umanitara condusa de preotul Ioan de la Biserica Gradina Icoanei - foarte frumoasa- si m-au atras activitatile organizate. Ma voi interesa ce si cum si voi da o mana de ajutor.

Ganduri bune si post cu fapte bune si armonie!

Ultima lectura

"Zilele regasirii mele" de Elena Ferrante... ajunsa la final.

Am inteles inca o data - poate voi si invata intr-o zi - ca barbatii cu suflet mare, amabili, atenti, sprijin la nevoie, nu sunt cei frumosi, cu bicepsi si abdomen plat. Am inteles ca oamenii care te iubesc si te apreciaza sunt intotdeuna la un pas de noi, insa noi nu sesizam.

Eu una sunt oarba. Nu vad cine ma apreciaza. Stau in banca mea, atenta si cuminte, asteptand sa fiu aleasa. E cel mai bine. In asteptarea asta, poate mi se limpezeste privirea si voi zari omul destinat sa-mi fie alaturi la bine si la rau.

De ce tatii fug intotdeuna de responsabilitati? De ce vor sa fie doar ei iubiti si rasfatati? De ce tatii cauta adesea femei mai tinere? Atatea de ce-uri.... Ma opresc. Oricum pot gasi o mie si unu de raspunsuri sau poate niciunul.

Femeile au intuitie... asta am mai inteles din cartea lecturata.

Bicicleta

Mi-e dor sa merg pe bicicleta.

Am invatat sa pedalez pe bicicleta cu roti ajutatoare a unei vecine. In clasa I, pentru ca am luat premiul intai, mi s-a cumparat bicicleta. Nu mai stiu exact cum se numea. Fiecare model avea un nume. Era Pegas, cea cu coarne lungi. A mea se numea ceva gen Modern. Nu ar trebuie sa spun caci nu stiu exact. Poate isi aminteste cineva si imi spune si mie.

M-am plimbat multi ani. Cand am devenit domnisoara, mama a zis: "Gata. E timpul sa pui capat acestei activitati baietesti." Mama si-a dorit intotdeuna fete si ne-a educat in stil vechi, cu maniere si ne-a dorit foarte feminine. Nu m-am opus. Am plans putin dupa ea. Era doar un dar bine meritat. Invatasem foarte, foarte bine.

In vara, m-am intalnit la un pahar de suc si o ora de vorba, cu un prieten "vechi" - care e atat de bun, pe masura ce se invecheste e mai aproape de sufletul meu - care este administratorul site-ului www.haios.ro. Eu tot ii trimiteam materiale pentru site, inclusiv bancuri. La categoria bancuri are organizat concurs. I-am spus ca eu chiar merit premiul. Mi-a spus ca imi cumpara bicicleta. Imi doream si imi doresc bicicleta. Chiar isi cumparase un coleg de servici si eram tentata sa fac o tura, dar imi era rusine de colegi. Totusi sunt o lady. Ha ha ha. M-am simtit stanjenita in acea clipa. A insistat. Am acceptat. Sansa nu mi-a suras. S-a inceput lucrarea de reabilitare a strazii pe care locuiesc. (Ce jurnalistic m-am exprimat hi hi hi). Nu aveam cum sa merg cu bicicleta intr-o zona de mlastina - nu exagerez, asa era strada pe ploile acelea torentiale. Foloseam pungi sau cizme de cauciuc, cine avea. Prietenul meu nu a crezut. A spus ca il refuz si asta e o scuza buna. (Stie ca sunt orgolioasa. Adevarul e ca nu prea eram de acord sa accept. Mi s-a parut putin cersit premiul.)

Ieri ma intreba daca mi s-a reparat strada "pentru bicicleta". Din pacate nu. Am crezut ca am pierdut premiul. Mai ales ca s-a terminat oferta de la "Carrefour". Ma consolasem cu gandul. Dar mi-a scris urmatorul mail: "pai nu trebuie sa-ti cheltuiesti banii de concediu pt bicicleta, ca in continuare iti sunt dator cu 4 milioane, doar ca ziceam ca s-au terminat promotiile la bicicletele faine din Carrfefour."

Sper ca in septembrie sa ma plimb cu bicicleta. Ha ha ha... e sansa mea!

Mii de culori

O femeie in toata regula, desi nu pare. Se topeste pe zi ce trece. Vrea sa fie amabila pana la ultima suflare.
Atrage privirile celor din jur. Este o femeie frumoasa. Nu vrea sa accepte, stiind ca de fapt barbatii vor sa isi satisfaca poftele, apoi totul se termina. Femeile o stimeaza si o admira. In fata unui astfel de om, merita sa te inclini.
Picioarele i se inmoaie. Se sprijina de trunchiul unui copac. Totul in jurul ei se roteste.
El o sacaie. Nu o iubeste. Dar o place si are nevoie de ea. Este in viata ei, desi se simte inferior ei. Este inuman. El are lumea lui. El se crede ce nu este, dar trebuie sa se planga cuiva, sa fie sustinut si incurajat.
Ea, este constienta ca nu o merita. Dar in viata ei sunt mii de culori care il fac mai frumos. Este un frustrat si are probleme psihice. A adunat rautatea neamului. Are o inima de gheata, gheata artificiala, ce nu se topeste.
Frumusetea ochilor ei emana mii de culori in jurul lui. Ochii lui sunt stralucitori in clipele cand este langa ea. Degeaba... sufletul lui e inchis. E un om pierdut.
L-a cunocut intr-o zi de august... cu soare si frunze verzi, si cantec agitat de ciori. Lumina soarelui se strecura printre copaci. Si nu i-a placut. "Mi-ai frant inima. Da-mi dragostea inapoi. NU vreau sa te mai vad. Dispari din viata mea. Uratenia sufletului meu ma sperie. Rautatea din privire ma infioara." Are febra... este obosita, epuizata psihic.
... pacat ca nu stie cat valoreaza. Pacat ca nu stie sa aleaga oameni in viata ei si se lasa aleasa de sarlatani!
Cineva se apropie de ea. O recunoaste.
- Clara, te conduc acasa! Da-mi bratul!

Povestea cutiei cu piersici - de Octavian Brânzei

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.

Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.

Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane. De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt... si ce ai de gand sa faci cu ele??

Oameni fel de fel

Homo sapiens sapiens - 46 cromozomi. Teoretic suntem la fel. Informatia din cromozomii ce ne individualizeaza in barbat (XY) sau femeie (XX) ne diferentiaza de ceilalti. Bine, apar si alti factori ce influenteaza individul: zona geografica, rasa, ereditatea.
Oamenii... fiinte fel de fel. Comportamente diferite, fizionomii diverse - si cu toate astea, fiecare avem o sosie undeva in lume - caractere individuale.
Uneori, ma intreb retoric, de ce suntem asa de rai. Nu intotdeauna este vorba de competitie intre noi, ca sa fim indreptatiti sa ne uram, sa ne jignim, sa fim dusmani, sa dorim sa moara si capra vecinului.
Privesc in jur si observ atatia oameni tristi, taciturini, covarsiti de probleme, de nevoi. Cu toate astea, gasesc puterea de a fi amabili, de a oferi un zambet. Nu toti, si nu intotdeauna.
Oamenii ostentativi prin tinuta si atitudine ma dezgusta, ma intristeaza si ma amuza in acelasi timp. Par circari. Te fac sa te amuzi de caraghioslacul lor. Se dau mari cu ce au, dar de fapt sunt niste prosti, fara valori, peste care a dat norocul.
Ce ma enerveaza cel mai mult, este genul de oameni prefacuti. Vai cat te iubesc ei, ce parere buna au despre tine, ce minunat esti ca om, etc., etc... dupa ce si-au atins telul, sau daca spui ca nu esti in masura sa-i ajuti, te ataca, te injunghie cu propriile tale cuvinte -destainuite intr-un moment in care credeai ca e un om de cuvant -.
Am intalnit oameni frustrati, care nu-si pot accepta defectele, slabiciunile. Toate astea duc la o rautate, o invidie si o ura la un moment dat, de nestavilit. In general femeile au astfel de comportament. La barbati, chiar daca exista frustrari, parca nu sunt evidentiate asa clar.
Greutatile vietii, problemele legate de aspectul fizic, pot influenta viata in doua moduri: poztiv, cand oamenii devin mai indulgenti cu ei si cu cei din jur, sau negativ, cand oamenii privesc totul cu rautate si egoism. Am intalnit oameni care se cred inceputul si sfarsitul. Cel putin din punct de vedere intelectual. Sa fim seriosi! Intotdeuana exista altul mai bun si loc de mai bine. Era vorba aceea: omul cat traieste invata. De ce nu pot fi deschisi la a invata de la cei din jur, chiar de la oameni mai tineri? Nu-i o rusine. Viata are atat de multe de spus. Experienta unora dintre noi este mai bogata, sau mai saraca in functie de sansa, de hazard.
Am lasat la final oamenii buni, speciali, luminati si luminosi. Sunt atat de rari, dar exista. E o adevarata placere sa ii intalnesti. Esti un om norocos daca viata iti scoate in cale astfel de oameni, daca ai harul de a-i depista in lumea asta anosta. Sunt acei oameni care iti zambesc sincer - un astfel de zambet ajunge acolo unde trebuie, trece de filtre - care iti spune o vorba buna atunci cand esti daramat, care iti ofera o bomboana cand iti scade glicemia, care iti dau umarul sa te ascunzi pentru a-ti sterge lacrimile.
Sper sa va regasiti in ultima categorie de oameni. Daca nu, luati atitudine si schimbati-va. Se poate. Gandeste-te: daca mori maine. nu ai regreta ca ai fost rau, dusmanos, ai facut oameni sa sufere?
Zambete si bucurii, oameni buni si oameni fel de fel.