Final de saptamana. O saptamana intensa pentru mine. Imi fac ordine in mailuri, caci sunt colectionara. Nu stiati? Da, va marturisesc acum: adun cuvinte, care in momente grele, de dor, de foarte bine, de liniste sau de neliniste, ma fac sa zambesc, imi dau putere, e ca si cum as bea apa vie.
Am gasit o poveste, in care sunt personajul principal, iar autorul, un cititor al blogului, care traieste foarte departe, in Finlanda. Mi-a promis ca imi pune o vorba buna la Mos Craciun si ca voi avea cel mai frumos Craciun din viata mea. Este omul care mi-a comentat postari, pentru fiecare daruidu-mi o adevarata “poveste”. Este omul care mi-a cerut sa scriu o nuvela sau un roman, crezand in mine. Este cel care a fost sincer cu mine si mi-a criticat pertinent scrierea.
Postez un fragment:
“Sunt de partea ta, vreau sa te stiu razand in viata (iti shade asa de bine). te-ai chinuit destul ca adolescent. Zambet ai si acum, daca ai continua doar sa zimbesti ce s-ar imbunatati?
eu as vrea sa-ti spun povestea “Fata din putz”, poate te mai imbunez .
Buna seara copii. Asta seara am sa va spun o poveste mica, ciudata, dar adevarata, o poveste care este a mea, a ta si cam a tuturor. Da da suntem cu totzii implicati si actori si privitori, chiar si povestitori. Priviti ascultati si vreau ca la sfirsit sa (ne) judecati.
E putin trista, dar nu va speriatzi. Sfirsitul e cel care conteaza si cu putin noroc avem tot timpul pina atunci. Asa ca…
Demult demult, intr-o tzara saraca si prost guvernata, unde si apa seca si nici spor nu era, era odata o fetita mica si frumoasa si deloc plangacioasa. De a ei frumusete si bunatate numai cine nu vroia nu o vedea.Traia cuminte si in lumea ei bucurindu-se de minunatele ei descoperi ca de pe alta lume, a basmelor, din mintea ei mare bogata si frumoasa(si pe care, o, sarutam). Si fetitza crescu ca dintr-o apa vie si se ridica intr-o zi copacel. Si ca dintr-un bobocel galben si pufos crescu o mandrete de fata, ca o lebada alba si prinse forme de zina si suflet de Cea buna si ridica ochii dintre flori si vazu ... o mare de tristetze. Si se-ntrista si plinse si linga ea nu era decit mama.( nu stiu sa o ashez pe surioara ta in poveste, aseaz-o tu te rog. Asa uite ma dau eu mai intr-o parte).
Se culca trista si plinsa in acea zi si dormi rau dar, a doua zi cind se trezi, strinse din pumnii ei mici si-si zise: Eu pot! Am sa fac o lume mai frumoasa, mai curata, mai vie si mai fericita, am sa inforesc florile si sufletele voastre prafuite, am sa va arat cum trebuie sa va fie fetzele si privirile, am sa va povestesc din cartile mele citite si din visele mele traite cum sa va fie zilele, clipele, vietzile.
Hai! Luati! Veniti si mincati, luati si va saturatzi. Eu am un suflet mare si sunt o fiintza tare, am ceva pentru fiecare.
Lumea flaminda, multa, nesatula si indiferenta o seca in cele din urma pe frumoasa fata de harurile ei oricit de multe, si o arunca vlaguita intr-un putz uitat la marginea lumii, acolo unde de obicei sunt aruncati toti plingaciosii si neintelesii lumii. E foarte greu sa iesi din groapa aceea va dau cuvintul meu de povestitor, ca am vazut-o odata. Trebuie sa fii tare, puternic si curajos sa scapi de acolo. Ce credeti, a reusit fata noastra sa scape? Da, a reusit. Doar cu zimbetul pe buze si cu trupul stors dar cu izbinda in palmele ei mici. Eu am zarit-o pe marginea gropii si-am venit sa-I dau ajutor dar ea, voinica, deja era afara. Lumea strimba si indiferenta a apreciat sarguita ei cu simplitate , nu i-a mai cerut dar nici nu i-a daruit nimic in schimb. Doar eu , ca un pardalnic de povestitor si hotz de drumul mare ca a doua slujba, i-am cerut si dat ce nu e treaba voastra.”
M-a amuzat, mi-a prins bine… si mai am mailuri incurajatoare si dragi sufletului meu… dar gata, chiar mi s-a spus – si nu o data – ca sunt curajoasa ca-mi pun viata ca un afis pe blog. Nu va lasati pacaliti, unele lucruri le spun printre randuri…. altele chiar nu mi se intampla… dar stiu sigur ca traiesc intens, ca pentru mine plictiseala e un moft pe care nu-l prefer.
