Ieri, joia mare, am mers cu Ana la o editura sa imi iau banii. Anuntasem ca ajung intr-o ora si jumatate, tocmai pentru a evita timpul pierdut acolo. Normal ca nu a fost asa! Am asteptat sa se finalizeze o convorbire telefonica. Apoi am asteptat sa se scrie contractul. Ana se plictisese. Ii era foame si se apropia ora de somn. Mi s-a intins un plic cu bani. Mi s-a spus: "Numara-i!" Am raspuns: " Am incredere!", am indoit plicul si am plecat. Pe seara i-am numarat. Nu o data! De patru ori! Apoi i-am dat si sotului, care lucreaza cu bani. Da. Numarasem bine. Si... lipseau 200 lei. Nu 20, 200! Am anuntat, crezand ca vor recunoaste! NU s-a intamplat! Lor le-a iesit bine casa! Asta e! Vina este 100% a mea. Increderea in oameni, faptul ca nu imi apreciez munca si ca sunt prea buna cu niste oameni care nu au putut accepta ca am fata umflata si nu pot lucra isi spun cuvantul.
Acum... sunt foarte dezorientata!
Sincer, nu prea vreau sa mai lucrez cu ei. Ma simt pacalita, umilita, folosita!
Ar trebui sa mai lucrez la acest proiect inca o luna jumatate. Pana la finalul scolii!
Voi ce m-ati sfatui sa fac?
Nu e vorba de bani, desi 200 pentru noi inseamna mult. Am doi copii care au nevoie de multe. Numai o cutie cu lapte este 57 de lei. Este vorba de atitudine. De respectul fata de mine. Faptul ca ma trateaza ca pe o sclava care trebuie sa le promoveze cartile. NU stiu ce sa fac! Ma mai gandesc pe perioada vacantei! Clar asta s-a intamplat cu un scop! Voiam sa renunt din momentul in care nu m-au inteles ca am probleme de sanatate.
SARBATORI FERICITE, CU LINISTE SI ARMONIE!
