Cum fac eu numai nefăcute? Nu ştiu... dar încerc să vă povestesc.
Joi, la orele 12 mi s-a spus că până luni la orele 12 trebuie să am montate aparatle noi din dotare, ca trebuie sa vopsesc nişte dulapuri şi să fac ordine. Toate bune şi frumoase. Dar sunt singură. Nu vreau să spun că sunt firavă căci am crescut în condiţii grele (pot spune, adică am scos apa din fântână ani buni). Din dorinţa de a nu mă face de râs, de a face din "laboratorul" acela, cât de cât un laborator, m-am pus pe treabă. Vineri, într-o bine meritată pauză, am văzut că piciorul meu drept era umflat şi mă durea. Nu am dat importanţă. A trebuit sa plătesc şi nişte facturi, deci am mers destul pe jos. Credeam că nu mai ajung acasă. A fost şi o mică grevă a celor de la RATB... îmi venea să plâng de durere.
Ajunsă acasă, m-am spălat, mi-am pus o faşă elastică. Durerea s-a estompat.
Luni, în nebunia aceea de lucru... responsabilităţi, aranjări şi rearanjări, cărat de apă distilată de la etajul 1... nu am simţit durerea. Seara, având de făcut diverse pregătiri pentru a doua zi, n-am dat importanţă. Marţi am fost o persoană "importantă". Miercuri, am alergat încolo şi încoace, dar durerea şi umflarea piciorului... m-a dus la medic. Când m-a văzut, m-a trimis la urgenţă să-mi fac radiografie. Cum mie nu-mi plac medicii şi nici nu sunt aşa panicoasă, am zis că merg azi. Am fost la o policlinică, mi-am făcut o radiografie, conştientă că nu-i nimic grav. Când aud că e fractură, zâmbesc. Asta e. E o modă în institut să ai picioarele rupte. Primesc trimitere la ortopedie. Îmi amintesc că am un coleg de liceu, ortoped, sau cum spunea el... "lucrez la oase rupte". Aşa îmi mai amintesc de colegi. E plecat in Belgia, stabilit acolo. Altfel, paote apelam la ajutorul lui.
O perioadă voi fi casnică. S-au redus deplasările mele. Oare trebuie să învăţ ceva din asta? Posibil... în primul rând, nu-mi ridică nimeni statuie că am dat o faţă "normală" laboratorului. Nu voi primi nici măcar o ciocolată.
Zâmbesc... am făcut-o şi pe asta.
