vineri, ianuarie 7

pentru un zâmbet

Eu sunt Popey. Nu mă hrănesc cu spanac, ci cu îmbrăţişări. Măcar de-ar fi live... sunt doar virtuale, dar bune şi aşa.

Cu chiu cu vai şi iar vai şi iar chiu, reuşisem să ajung la 49,4 kg. Să vă spun că le-am dat jos doar în două zile de şcoală? Ei da, v-am spus-o, ce mai tura vura.

Venind spre casă, în autobuz, un domn posesor al unui câine frumos, ţinut fără lesă, m-a făcut să zâmbesc. (am înţeles câtă lume supărată este în ţara asta). câinele a deranjat o doamnă, care a vociferat destul de elegant. replica domnului a fost: "dar ce vreţi doamnă, să-l duc la Antipa?" :)) Apoi, domnul s-a conversat în italiană cu mândreţea sa de câine.

Nu mai avem răbdare. Nu ştim să ne mai bucurăm de nimic...

Pentru un om… sau pentru un inger


Buna,

Vrei sa pui asta pe blogul tau?

Multumesc.

Pentru un om… sau pentru un inger

In luna august, anul trecut, am ajuns acasa si bunica, pe care am pierdut-o in decembrie, mi-a spus: “Carmen, vreau sa te rog ceva. Te rog eu foarte mult…”. Mi-a aratat un ziar, o editie de seara gratuita pe care i-o aduceam de la metrou. “Vreau sa mergi la baietelul asta…”. Era un articol despre un copil internat la Institutul Oncologic “Alexandru Trestioreanu”, din Bucuresti. Cancer, metastaze. Bunica mea era in aceeasi situatie.

Pentru moment, vazand un articol si fiind inconjurata de e-mailuri si stiri de felul acesta, am mormait ceva si nu am fost incantata. In plus, ma gandeam, daca a aparut in ziar, deja au sarit destui oameni sa ajute. Ce mai pot face eu?

Timp de o saptamana am evitat sa sun. Iar bunica mea ma intreba, in fiecare seara, acelasi lucru: “Ai sunat?” Intr-o zi, simtindu-ma vinovata pentru asa amanare, am pus mana pe telefon…si am ajuns la spital. Ajutata de prieteni, am facut rost de jucarii si haine.

Cand l-am cunoscut, Cristian Gheorghe Stoileanu era un copil de 6 ani, frumos, cu ochi mari, de caprior, tacut…“de fier”, asa cum spunea chiar el.

De doi ani si jumatate venea la Fundeni, cu mama sa, din comuna Olanu, judetul Valcea. A fost operat de doua ori. Diagnosticul de pe un bilet de iesire din spital: Neuroblastom retroperitoneal operat, chimiotratat, radiotratat. Metastaze multiple hepatice, pulmonare, medulare si ganglionare.

De atunci au trecut cateva luni… Gormiti, bakugani, Scooby Doo, figurine Marvel, desene pentru colorat, telefon, clatite, suc de portocale, oua Kinder, gogosi, supa…lucruri mici, placeri marunte, momente de bucurie si speranta.

Mereu perseverent, mereu optimist, mereu puternic.

Acum Cristi este un simplu om. O viata. Ea pulseaza in tacere, in cateva vinisoare vizibile pe gat si pe capul gol.

Zilele trecute, cand il priveam cum doarme pe patul de spital, am realizat ca poate fi expresia reala a unui inger. Nu poate exista ceva mai nevinovat intre noi, ceva mai purificat prin atata suferinta.

Intalnirile noastre se consuma aproape in tacere. Mi-as dori sa-i spun multe, dar nu pot.

Incerc sa port o conversatie, dar orice cuvant mi se pare stupid. Nu pot sa-l mint. Am certitudinea ca stie asta, ca stie totul. Ca a atins o stare la care putine fiinte ajung.

Sanse de supravietuire, din punct de vedere medical, nu sunt. Sperantele stau intr-o minune, in ceva ce nu poate fi explicat stiintific.

Cristi are nevoie de ajutor financiar. Nu pentru o noua operatie sau pentru un nou tratament. Ci pentru timpul pe care il are de petrecut aici, asa cum se cuvine, asa cum merita.

Oamenii care vor sa faca ceva pentru el, pentru aceasta situatie, pot sa depuna o suma in contul RO75CECEC001946272706311 – CEC Bank Olanu, pe numele mamei: Stoileanu Maria Daniela.

Sau pot suna la numarul 0724.585.694,

unde voi raspunde pentru ce este necesar de facut.

Multumesc.

Carmen Iordan

Draga mea prietena, eu iti multumesc. Am avut sansa sa ajung la institutul de oncologie si sa inteleg ce inseamna sa suferi. E cumplit. Ma gandesc cu vina ca eu ma cramponez ca intalnesc barbati imaturi, oameni care ma fac sa sufar... dar am inteles ce inseamna a SUFERI.

Multumesc pentru lectie. da, am sa fac tot posibilul ca acest copil sa aiba un final ca al unui "rege", ca al unui om care merita sa fie rasfatat.

Sper ca cei care ma citesc... sa daruiasca, macar putin, amintindu-si de copliaria lor, cand tanjeau dupa o jucarie sau o ciocolata. Vreau sa cred ca mai exista si OAMENI!

Haideti sa fim buni, macar din cand in cand!

Va multumesc din suflet... de fapt e prea putin dar nu am cuvinte sa va fiu recunoscatoare ca ma ajutati sa aducem zambete pe chip!