Motto-uri

Povestiri nescrise - de A.D.H. Davidescu

„Elsa privea consternată toate cioburile din fața ei. Până ieri, fuseseră promisiuni frumoase, strălucitoare, curate și sincere. ce stăteau falnice precum niște popice. La primul lui țipăt, neînțeles de Elsa, s-au rostogolit și câteva popice, care s-au transformat în mii de cioburi.

A înțeles atunci că semnase un contract cu diavolul când îl cunoscuse. Totul în viața ei o luase razna. Cel mai mult suferea că visele i-au fost puse într-o ladă așezată pe o scară cu 1001 de trepte. Singurătatea și boala puseseră stăpânire pe ea. Sclipirea din ochi dispăruse. Lacrimile îi inundaseră viața. Fricile și neliniștea o învăluiau tot mai mult. La fiecare pas simțea cât de mult greșise semnând înțelegerea bazată pe minciună. A vrut să renunțe de nenumărate ori. Și de fiecare dată mai rămânea o clipă, să vadă dacă sufletul lui nu se luminează, nu scapă de ura și răutatea nimicitoare. Nu. Era pierdut. Elsa citise despre el, dar nu a vrut să creadă. Atunci îi ținuse partea, crezând că este un romantic incurabil. Însă, recitinnd povestea, a înțeles. Un om singuratic, ce considera că e umilitor să ceri mâna unei femei pe care o iubești, dar mai ales căreia i-ai furat timp din viață, și totul a fost de fapt o minciună, era un nimic. Era destinat singurătății, durerii primită la naștere prin legarea de mama ce nu-i lăsa încă libertatea de a fi bărbat și pierzaniei. 

Elsa se agățase ca un ciuline de un om gol, fără straie, fără cuvânt, fără putere. Era un om plămădit din cârpe, care la cea mai mică adiere de vânt strănuta, luându-și doza de antibiotic.

Elsa, tristă și epuizată, a pornit în căutarea voinței de a-și scrie poveștile.”

Mie mi-a plăcut! Vouă?