Piatra

Apa trece, pietrele rămân.

Citesc "Strigătul pietrelor" de Hikaru Okuizumi, din colecţia Cotidianul. Am aflat că fiecare piatră se formează şi se şlefuieşte în ani buni. Până şi pietricica ce ne intră în pantofi are o viaţă lungă. Unele pietre strălucesc. Altele, doar când sunt ude strălucesc. (Aşa e şi cu oamenii? Trebuiesc puşi într-o lumină anume pentru a fi buni, frumoşi, strălucitori? Nu am găsit încă răspunsul la această întrebare). Depinde de conţinut.

Mă gândeam, la sufletele împietrite. Cât de puternic or străluci? Cât de dure or fi? Ce le poate înmuia? Cred că doar lacrimile... lacrimile cuiva drag, care din dragoste şi durere, îşi doreşte să-l reînsufleţească. Lacrimile calde, care se preling pe umăr, apoi caută febril drumul spre suflet şi-l transformă. Nisipul se scurge la picioare, apa pătrunde în celule, sângele umple cele patru camere spaţioase ale inimii şi sufletul prinde viaţă.

Nu lăsaţi inimile şi sufletele să fie împietrite. Hrăniţi-le cu dragoste şi bucurie.

Mâinile

Întotdeauna am privit cu plăcere mâinile oamenilor. Unele atât de muncite, încât îţi vine să le iei şi să le mângâi, sa le oblojeşti.

Am întâlnit mâini firave, emotive... albe, din care viaţa parcă s-a scurs. Am văzut mâini delicate, îngrijite, frumoase, armonioase, ca şi cum ar fi modele pentru o pereche de mănuşi.

Îmi plac degetele lungi, de pianist, de scriitor, de artist in general. Degetele exprimă aşa mult! Să dau un exemplu: sensibilitate, frumos, gingăşie, artă, emoţie, siguranţă.

Mi-am aminit de o poezie:

"Degetul mare, pleacă la plimbare.

Arătatorul, duce bastonul.

Mijlociul, duce paltonul.

Inelarul, duce geamantanul.

Degetul mic, nu duce nimic, pentru că e mic."

Totul e construit cu un rost pe această lume. Până şi degetul inelar. Cât de romantic este bunul Dumnezeu de s-a gândit aşa, la toate.

Mâinile pot spune atâtea despre tine. Îţi dă în vileag şi meseria dacă nu ai grijă de ele.

Să ne împreunăm mâinile în rugăciune, să mulţumim că le avem şi să le preţuim.