luni, februarie 28

Unde se termină vântul - poveste

Nisipul fierbinte îi gâdila tălpile. Se apleacă şi desenează vise, iubire, cântece, tristeţe, speranţă, o lume normală, cum era cândva. Firele strălucitoare de nisip îi răsfaţă degetele lungi, subţiri, ca nişte creioane deghizate. Vântul îi şopteşte poveşti aduse din toate colţurile lumii. Ea îşi mângâie părul, pentru a-i păstra şoaptele.

Acolo unde se termină vântul, lumea nu mai visează.

Tânăra porneşte agale, cu paşii descântaţi, pe marginea apei, spre nicăieri. Observă tot ce se poate observa, natura, oamenii, cerul. Simte mângâierea razelor juvenile ale soarelui primăvăratic, şi le primeşte în sufletul ei. Norii deşiraţi precum un ghem desfăcut de o pisică jucăuşă, o salută ştrengar. Fluturii îi împletesc părul de culoarea ruginei în lumina zilei aurii, iar două libelule îi rimelează genele, şi o fac să râdă cu poftă nebună de viaţă şi de fericire. Cinteze, mierle, rândunici, vrăbiuţe guralive se joacă în ritm de dans cu volanele rochiei purtate cu senzualitate de femeia zâmbitoare. Drumul se îndreaptă spre un deal, de jur împrejur sunt păduri, şi în crengile copacilor stau agăţate dorinţe colorate, voie bună, împliniri, minuni, prietenii regăsite, şoapte de dor, cuvinte de iubire, zâmbete, speranţe şugubeţe, creioane colorate, îmbrăţişări optimiste, armonie şi credinţă.

Cu fiecare pas pe care-l făcea, tânăra auzea muzica. Frunzele purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza creînd melodii de toată frumuseţea. Animalele dansau, iar ea s-a surprins în mijlocul horei şoaptelor melodioase. Se învârtea, şi volanele rochiei zburau spre cer, pălăria ce o proteja de soare era ţinută cu degetele deghizate în creioane, şi fluturii se jucau în pletele ei arămii, şi se tot învârtea, până ce râsul cristalin a pornit pe aripile vântului peste dealuri, peste văi, colindând casele oamenilor, pătrunzându-le până în măduva oaselor.

Însoţită de cântecul pădurii, cu sufletul vesel şi liniştit, ea a poposit lângă un râu, alături de o pereche de tineri, care-şi împărtăşeau iubirea, prin cuvinte scrise pe luciul apei, apoi pe funze, apoi pe stânci. Vântul i-a transmis fetei puritatea dragostei celor doi copii, blânzi şi plăpânzi, dar atât de îndrăgostiţi.

Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o herghelie s-au rupt şi a început potopul. Tânăra a fost luată de vânt şi adăpostită la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile de ploaie şiroiau pe chipul femeii, încât aveai impresia că sunt lacrimi de bucurie, de tristeţe, sau doar lacrimi de diamant.

Când totul s-a liniştit, femeia şi-a continuat călătoria. Însă, totul era fad, trist, cenuşiu, surd şi rece în preajma ei.

Acolo unde se termină vântul, lumea nu mai visează. Iar când nu mai există vise, viaţa s-a sfârşit.


duminică, februarie 27

Duminică ultimă de februarie





Slăbită am tentaţia să mă întorc din drum. Câţiva paşi înapoi, dar o voce mă mustră şi-mi spune să-mi continuu calea. Ascult.
Soarele strălueceşte prin vitraliile care prind viaţă. Înţeleg că este raza speranţei. Zâmbesc. Întâlnesc oameni dragi, inclusiv pe Andrei, care e tot numai un zâmbet. Clar îmi va merge bine azi, căci zâmbetul lui candid îmi este talisman. Mulţumesc pentru mărţişor, din tot sufletul meu.
Pornesc spre Muzeul Ţăranului Român, la târgul mărţişorului - cu de-ale dorului . La metrou, un domn îmi dă o fiţuică cu o invitaţie la un alt târg, cu aceaşi temă. Zâmbesc. Eu, sunt femeie, şi, mai mult ca oricând, îmi doresc să fiu răsfăţată, aşa că, aştept - dacă merit şi există domni în viaţa mea - să primesc mărţişoare.
Coadă mare la casa de bilete de la muzeu. N-am vazut de mult aşa aglomeraţie. Mă agită, dar mă bucură în acelaşi timp. Bărbaţi mulţi... semn de bun augur... de speranţă că romantismul nu a murit... măa gândesc la cât de norocoase sunt unele femei. Le felicit în gând şi pe unele din priviri.
"Feromonul" de profesoară... este răspândit şi sunt înconjurată de copii care au făcut mărţişoare şi sunt implicaţi în diverse proiecte cu şcoala. :)) Îi ascult, semnez, răspund la sondaje, scriu în cartea ecologică. Cred că intră în atribuţiile mele de om ce dă educaţie.!Sufletul este alinat că mai există astfel de copii... [dă-mi şi mie Doamne unul.... măcar unul].
Venisem pentru poveşti... poveşti fără filtru... voiam de mult să le citesc... să le gust aroma... dar nu ştiu cum, timpul îmi fisura drumul spre ele. Cu greu le-am descoperit şi acum, dar am reuşit. Proiectilul destinului a găsit colţul unde erau ascunse.

Mă retrag în compania unui ceai alb de iasomie, şi voi citi, răsciti şi răstălmăci cuvinte vrăjite care să aducă primăvara cerută insistent... dar nu a spus nimeni: "Primăvară, primăvară eşti atât de frumoasă şi te rugăm să vii la noi, căci te iubim şi ne lipseşti! "

Toţi... ordonăm... :) Un zâmbet în aşteptarea primăverii, care este pe drum. Călătoreşte cu trenul... iar cum CFR-ul e cum e... mai întârzie câteva ore.

Zâmbet

Zâmbetul zburdă pe câmpia de opal,

Copiii vor să-l prindă în plase de cleştar.

Zânele fac hore în jurul lui,

Şi vrăjitoarele, invocă descântece de “stai cu noi”.



Zâmbetul îmi sare în braţe,

Mă gâdilă la subţiori.

Într-un final accept să-l iau cu mine,

Să-l port ca talisman în fiecare clipă.



Zâmbetul acelui copil este senin.

Se hârjoneşte cu al meu.

Fac cunoştinţă cu drag şi voie bună.

“Zâmbetelor, potoliţi-vă! Îmi vine să zâmbesc mereu!”

sâmbătă, februarie 26

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit




videoclip daruit de o tanara minunata... :)

multumesc din tot sufletul!

Între două lumi


Se simţea atât de uşoară, încât avea senzaţia de gol în stomac. Nu se înşela: chiar plutea deasupra tuturor aflaţi în preajma cadavrului ei.

Prietenii, mama şi sora, cu suferinţa întipărită pe chip, aşteptau o minune. Era cunoscută ca o persoană ce iubea viaţa, poveştile, copiii, frumosul. Nu putea renunţa acum.

Oare cum se întâmplase totul?

*

Totul era perfect în viaţa ei. Zâmbea şi avea energie cât pentru trei. Se întorsese de curând din excursia de la Lisabona. Nicicând nu se simţise o femeie mai frumoasă. Soarele îi pătrunsese în fiecare celulă, îi încălzise fiecare vis, se impregnase adânc în ADN-ul său. Când a coborât din avion, şi în oraş ploua şi era cenuşiu de îi venea să se ascundă sub cea mai pufoasă pătură şi să dormiteze până la primăvară, s-a gândit că viaţa ei nu va mai continua mult aici. Însă, şi-a amintit de el, care o aştepta şi avea nevoie de ea. S-a scuturat, şi-a îndreptat spatele zâmbind şi a păşit spre ieşire.

La şcoală, copiii i-au simţit lipsa. Conştientizează că îi răsfaţă prea mult uneori, iar ei uită de reguli şi limite. E frumuşică, ştie asta. Se face plăcută şi în sufletul ei, recunoaşte că s-ar „juca” la nesfârşit cu aceşti copii. Profesia este pentru ea pasiune, antrenament pentru când va fi mamă. Învaţă în fiecare zi cum să fie părinte, încercând să înlocuiască unul din părinţii unuia dintre copiii rebeli. Bucuroasă că îşi ştie rostul şi se simte utilă, deschide cartea în timp ce autobuzul traversează capitala mizeră şi tristă.

Încă un vis se conturează, desenându-i pe chip un zâmbet candid. Va participa la un atelier de scriere creativă, în inocenţa ei crezând că talentul se va lipi de ea ca marca de scrisoare, şi va scrie romane, va fi publicată, va avea succes fulminant. Un copil, asta este... şi deci adulţii o tratează ca atare.

În acea zi de duminică însorită, când l-a întâlnit pe el, s-a amuzat teribil de comportamentul lui de cuceritor. Ea nu-şi dorea asta. Clipele minunate, minciunile lui ambalate strălucitor, au fermecat-o. Ancorată în lumea de poveste pe care o trăise până nu de mult, deşi o palmă o aruncase în realitatea crudă ce i-a demonstrat că dragostea nu există sau nu este pentru ea la acest moment, a crezut că maturitatea lui este un semn de bun augur. El îi cunoaştea visele, şi i le desena la fiecare întâlnire mai aproape de împlinire. Toate păreau atât de minunate, încât ea nu îşi inchipuia că are cum să dea greş de această dată.

În duminica blestemată, care i-a sfărâmat sufletul în bucăţi microscopice, i-a distrus încrederea în oameni şi şi-a pus întrebarea „oare voi fi iubită vreodată?” de infinite ori, ca un robot dezaxat, l-a urât pentru totdeauna. Un văl i-a descoperit privirea şi i-a văzut chipul de laş, de bărbat ratat care îşi merită cu desăvârşire soarta, un om fără vise, fără dorinţa de a evolua. Mintea, sufletul şi trupul ei au fost distorsionate ca într-o vrajă.

Visele ei fuseseră mânjite cu dezgust, mizerie umană, imaturitate. Cât a putut fi de oarbă! Cum de s-a lăsat păcălită de un astfel de om ce merită tot dispreţul? Va ierta, dar nu va uita niciodată. Vrea să sufere asemenea ei, să plătească pentru mârşăvia lui.

În seara acea, după un spectacol de teatru şi drum parcurs în linişte, însoţită de singurătate şi gânduri spre casă, un flacon de medicamente a încercat să-i aline pentru totdeauna suferinţa produsă de eşecul în dragoste, de neşansa de a întâlni un om compatibil care să-i împartă zâmbete şi să-i încurajeze pasiunile. Corpul ei, plăcut creionat a simţit căldura dinaintea sfârşitului. Privind cu dor în jurul ei, a uitat de tot şi de toate.

Aşa a fost găsită de mama ei, într-o nopate târzie, în care telefonul suna în gol, fără răspuns.

*

Uşa din spatele ei era albastră, ca marea când este liniştită, iar clanţa aurie o îndemna să o deschidă. Tentaţia era mare, dorinţa unui alt drum o chinuia de mult. Întredeschisă, observă nori pufoşi, iar o muzică îmbietoare o chema. În ultima clipă, privind în jos, îşi văzu mama plângâng cum niciodată nu o făcuse, implorând-o să-şi revină, să fie din nou alături de ele, să râdă şi să fie fericită.

Ştergându-şi o lacrimă, a închis uşa albastră şi a deschis ochii.