Simţea deşertul în toţi porii. Îi invadase sufletul, se contopise cu gândurile. Uscăciunea pământului îi stârnea lacrimile acumulate în fântâna dorului mistuitor. Tânăra cu părul verde blues, aruncă în toate zările seminţele de iarbă smarald, de flori îmbujorate şi arbuşti cu fructe zemoase. „Fie ca lacrimile să le binecuvânteze, să crească, să rodească” au fost cuvintele şoptite timid.
Obosită, cu paşii pierduţi în sunetul pământului, se trânti în colbul deşertului. Cerul îi era tovarăş, în toată pustietatea vieţii. Pleoapele ştergeau replicile ce se derulau alert pe ecranul cerului: „Te colorasem în galben, ca spicul de grâu, dorind să-mi fii soare mereu. Erai curcubeul ce-mi colora visele, iubirea şi mă transformai periodic în femeia-copil. Ştii că în doi, iubirea cântăreşte mai mult?”
Aburii pământului i-au alintat chipul. Firele de iarbă verde smarald se-mpleteau în părul ei arămiu. Muzica, în ritmul căreia florile creşteau armonios şi iarba atingea cerul, a trezit-o. Uimită, plăcut impresionată, zâmbeşte, ridicându-se încet pentru a nu perturba viaţa ce renăştea din pulberea deşertăciunii. Arbuştii cu roade bogate, îşi înclină ramurile pentru a-i oferi fructe. Privea cu admiraţie omizile rotofeie care mestecau cu poftă frunzele pline de sevă. Fascinată de culoare, întinde mâna prin aerul călduţ şi atinge buburuzele desprinse din fâşiile curcubeului. Libelule cu aripi străvezii o salută ceremonios.
Care era visul? Deşertul sau viaţa multicoloră ce o răsfăţa în lumina argintie a dimineţii?
