Povestea Ralucăi (II)

Dimineaţa se strecoară tiptil prin întuneric, îl învinge şi pune stăpânire peste oraş. Lumina se reflectă uşor în geamul camerei Ralucăi.
Ceasul sună şi o mână se întinde rapid şi-l opreşte. Peste un sfert de oră, din nou soneria se repetă, dar este înăbuşită cât ai clipi. Raluca îşi întinde braţele, alungă cu picioarele pilota de pe ea şi se îndreaptă spre baie. Privindu-se în oglindă, îşi spune:
- Bună dimineaţa. Trebuie să fii puternică, nu ai pierdut nimic.
Dintr-o dată, privirea i s-a întunecat, a simţit cum sângele i s-a scurs din corp, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut pe covoraşul roz şi pufos din baie.
Prin uşa întredeschisă a intrat Tanu, care speriat, a început să miaune şi să se agite în jurul ei. Într-un final, cu ultimele puteri rămase, Raluca s-a ridicat, şi sprijinindu-se de ce a găsit în jurul ei, s-a întors în pat.
- Idioată cădere de calciu, te aşteptam şi tot m-ai luat prin surprindere. Mulţumesc că-mi aminteşti să mai am grijă şi de mine. Da, da... ştiu că nu am mâncat nimic ieri, dar mă cunoşti atât de bine, încât trebuia să te aştepţi că va urma o perioadă de câteva zile în care nu voi putea să mă hrănesc... sau poate da, dar cu tristeţe şi cu întrebarea de ce mie?
Raluca, a luat telefonul şi anunţă la redacţie că nu poate ajunge din motive de sănătate, dar că va trimite articolul prin mail şi le va sta la dispoziţie, pentru orice nelămurire, pe messenger.
Îşi puse halatul pe ea şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi prepara un ceai cu multă lămâie. Când l-a apropiat de gură, simţi cum i se face greaţă şi fugi repede la baie.
- Asta e tot ce-mi mai lipsea acum, o minunată şi „veselă” criză biliară. Dar fraieră mai sunt. Pentru cine îmi exorcizez eu organismul în asemenea hal? Pentru un om care nu are curajul să vorbească, în ciuda faptului că nu şi-a exprimat o dorinţă iar eu nu i-am îndeplinit-o. El e bine merci, cu ţigara şi berea, îl doare la doi metri în faţă, iar eu zac pe aici.
Târându-se de la baie până în pat, Raluca îl mângâie uşor pe Tanu, apoi luă telefonul şi trimise un mesaj cele mai bune prietene: „Îmi este foarte rău, te rog frumos să treci pe la mine, oricât de târziu.” Apoi, şi-a sunat medicul de familie, i-a povestit că a făcut o criză biliară şi o cădere de calciu şi are nevoie de un concediu medical de trei zile.
În curând, de la starea de rău şi epuizare, a adormit. Din când în când, se trezea să mai bea o gură de apă, să nu se deshidrateze.
- Doamne, e cumplit să fii singură! spuse gemând Raluca.
Nu a realizat ce oră indică ceasul, dar auzi, ca prin vis, soneria. Sânziana, prietena ei avea un rând de chei, aşa că nu se ridică.
- Ce ai păţit? Care e cauza acestei stări? Un alt nesimţit dispărut din viaţa ta pe care îl jeleşti? întrebă prietena ei, clar supărată.
- Nu, este din cauză că nu am mâncat, îngăimă cu voce stinsă Raluca.
- Vai de tine, nici nu poţi vorbi. Ţi-am adus portocale. Mă duc să-ţi curăţ una, trebuie să mănânci ceva.
Sânziana dispăru în bucătărie, şi se întoarse rapid cu portocala feliată. O ajută pe Raluca să se ridice în capul oaselor, a sprijinit-o de pernă, îi întinse o felie de portocală şi o luă la întrebări:
- Ăsta ce mai avea? Şi-a dat seama că el este Făt-Frumos, dar tu nu eşti Ileana Cosânzeana?
- Nu mă poate iubi ca pe cea dinainte, tipic pentru mine, doar ştii. Măcar el şi-a dat seama mai repede decât celălalt. A spus că ţine la mine cît un triunghi isoscel şi alege tăcerea, spuse timid Raluca.
- I-auzi comedia dracului! Unde se ascundea marele filzof. Câtă originalitate: cât un triunghi isoscel. Hmm... Ce măgărie! Draga mea, eu ţi-am spus, privatizează-te: deschide o clinică pentru bărbaţii care suferă după fostele şi se refugiază în braţele tale. Câţi ai până acum la activ?
- Trei... zâmbi Raluca.
- E ceva, nu-i de lepădat. Raluca, nu pot înţelege cum o fată finuţă ca tine, nu îşi impune standarde mai înalte. Ce îţi complici existenţa cu bărbaţi de care trebuie să ai grijă? Spune-mi, acesta ce ţi-a oferit? Aşa ceva, pentru sufletul tău.
- Nimic, răspunse cu privirea în farfuria pe care stătuseră feliile de portocală, tristă şi dezamăgită Raluca.
- Aha. Am înţeles. Nimic nou. Dai dar nu primeşti. Sacrifică-te ca o sfântă, fă canoane. Şi de ce suferi după un astfel de măgar?
- Vorbeşte frumos, te rog! A fost o alegere proastă – ca de obicei – din partea mea. Nu ştiu, mi-au plăcut ochii lui, am crezut că dacă are ani mai mulţi e matur şi îşi dorşte ceva serios, că va aprecia efortul meu de a-i îndeplini toate mofturile, încercările mele de a-l scoate din starea de amorţeală în care era... am sperat. Deşi am aflat repede că nu ne potrivim, că are multe vicii - alcool, singurătate, pesimism – pe care nu le va schimba, am continuat să sper. Am greşit, ştiu, sunt extrem de conştientă.
- Mama Dolores, ca de fiecare dată. L-ai iubit? şopti Sânziana.
-Nu, nu l-am iubit... nu am avut pentru ce... dar, devenise obisnuinţă, mă simţeam utilă, importantă, ştiind că îl scot în lume, că îi ofer altă perspectivă, zise Raluca, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Nu plânge, îţi faci şi mai rău. Stai liniştită, sunt atâţia oameni care te apreciază, nu ai nevoie nici de un mulţumesc de la el. Fiecare plăteşte penru gesturile şi faptele sale. Bine că este el frumos, sănătos, mândru de el... Meriţi mai mult, Raluca! Sper ca acesta să fie ultimul bărbat de doi lei din viaţa ta. Ai nevoie de un BĂRBAT care să te susţină, să te încurajeze, să iţi fie aproape la bine şi la rău, nu doar atunci când vrea el să se simtă bine. Japiţe d-astea sunt pe toate drumurile. Aveam pretenţii, zău, de la o femeie şcolită ca tine, să-şi dorească un bărbat citit, cu pasiuni alese, să aveţi puncte comune. Ce mama dracului, s-au terminat bărbaţii din lumea asta?
- Îmi va trece, rapid, ştiu asta. Mi-am luat un concediu medical şi mă voi ocupa puţin de mine, fizic şi sufleteşte, mărturisi Raluca. Nu te mai reţin, mulţumesc pentru ridicarea moralului şi pentru portocale.
- Sigur eşti bine? întrebă Sânziana.
- Precis, sunt convinsă chiar. Voi răsfoi o revistă, voi nota câteva rânduri în jurnal – ştii că asta mă ajută foarte mult, spuse, cu un uşor zâmbet Raluca.
- Bine, atunci dă-mi voie să te îmbrăţişez şi ai grijă de tine! „Nimeni nu merită lacrimile tale”... hai că nu mai ştiu cum era citatul, dar, poate îl întrebi pe filozoful tău.
- Sânziana, nu-mi place răutatea ta. Hai, fugi. Seară frumoasă, vorbim mâine dimineaţă.
- Bine, bine, te las cu bine. La revedere Tanu, să îţi veghezi stăpâna asta, darnică şi săritoare pentru nişte nimicuri de oameni.
- Sânzianaaa... strigă indignată Raluca.
În scurt timp, se auzi cheia răsucindu-se în yală, paşii îndepărtându-se.
- Doamne, câtă dreptate are prietena asta. Culmea este că ştiu că greşesc, dar continui... Şi în final sufăr... meritele nu-mi sunt nicidecum recunoscute, ba din contră, tot ei nu pot da un bună ziua, sau să mă întrebe dacă eşti bine. Off... ce viaţă... off... ce soartă de trei lei!
Privind cerul alb, ca de sticlă, fără nicio stea, cu gândurile departe, Raluca a pornit spre tărâmul viselor şi al speranţei că, în curând, îşi va întâlni bărbatul care să o respecte pentru că este o femeie ce merită respectată. Doar cei cu un simţ aparte ştiu asta...