Imi doresc sa plang. Am primit o mustrare de la o prietena. Imi adun bucatile de suflet, imi iau tristetea, imi caut greselile si ma duc in balansoar.
Ma intind, ma legan si inchid ochii.
Asa mult m-au schimbat rautatile oamenilor incat am devenit si eu atat de rea? Sau am fost rea mereu si nu am constientizat? Sau credeam ca un prieten ma accepta cu bune si cu rele, ca ma suporta mai ales stie ca sunt "sensibila". Fir-ar sa fie. Timpul sapa modificari asupra noastra. daca nu fizice, macar sufletesti. Sufletul nu are cum sa ramana la fel in cursul anilor. Tot ce ti se intampla, bun sau rau, frumos sau urat, te marcheaza. Timpul metamorfozeaza. Si pe mine se pare. Am ramas doar cu o bruma de veselie, doar cu un dram de bunatate. Si ma intreb, de ce oamenii ma cauta? Nu stiu...
Am ajuns sa vizionez un film pentru a putea plange, sa ma linistesc.
Am inteles ca trebuie sa gandesc de doua ori pana spun ceva. Desi, jur pe biblie ca nu am facut-o cu intentie, ca nu am vrut sa jignesc deloc, pe nimeni, se pare ca am reusit. Macar, mi s-au deschis ochii. Trebuie sa am grija ce vorbesc, chiar cu prietenii.
Unde am avut "sansa" sa iau contact cu oameni duri, rautaciosi, care m-au jignit, cuvintele m-au durut pana la cadere la pat, am crezut ca oamenii indura totul, ca asa se "poarta".
Vremea mohorata, suparata, trista, m-a ajutat sa accept situatia.
Asta e. A gresi e omeneste. Multumesc ca am fost inzestrata cu harul de a ierta si "intelepciunea" de a vorbi cumpatat.
Am avut si eu perioada in care voiam sa aud doar ce imi place, doar lucruri frumoase. Am aflat ca nu se poate. Ca nu sunt perfecta - "nici nu vreau, nici nu pot" - cum spunea un cantec.
Sa ma consider norocoasa sau ghinionista ca am avut o viata in care am intalnit multe rautati si am fost supusa la multe actiuni ce m-au marcat sufleteste?
Ma mai gandesc...
Gandesc, deci clar exist. Ha ha ha.
