Trenul e tras la peron. Ceasul din gară indică ora 13 şi 15 minute. Tânăra se uită pe biletul de călătorie. Mai are un sfert de oră până la călătoria vieţii ei. Niciodată nu a plecat singură în necunoscut.
O altă lume o aştepta în câteva ore.
Bagajul său este neînsemnat, constând în câteva haine, două – trei cărţi şi lucruri de uz personal. Îşi găseşte locul în vagonul numărul cinci, numărul ei magic, şi se aşează. Nici nu-şi lipeşte bine nasul de geam – de ce, numai Dumnezeu ştie, căci nu o condusese nimeni – că trenul s-a şi pus în mişcare.
Priveşte la casele ce aleargă prin faţa ei. Se gândea: „Oare oamenii ce locuiesc dincolo de pereţi sunt fericiţi? Oare se mai iubesc? S-au iubit vreodată ori s-au împreunat doar că aceasta este legea firească a lucrurilor?” Viaţa îi oferise bucurii, oameni de la care a învăţat lecţii despre voinţă şi vise, oameni pentru care a însemnat ceva, locuri care se întipăriseră adânc în sufletul ei. Nu mai credea în dragoste, căci fusese dezamăgită de nenumărate ori, iar răbdarea ei, ce nu fusese niciodată un atuu, se apropiase de capătul mosorului. Primise o scrisoare, de la un necunoscut, care o aprecia de la distanţă. Un om care o plăcea cu bune şi cu rele, cu temeri şi bucurii, cu realizări şi eşecuri. Cineva de foarte departe credea în ea. El reuşise să-i citească sufletul. Îi era teamă de necunoscut, de nefericire, de lipsa dorului. Cu degete subţiri şi prelungi, parcă cioplite în marmură, cu ochi umezi de căprioară speriată, cu inima zbătându-se între coaste, ca pasărea într-o colivie, ea deschise scrisoarea şi citi. Buzele îi fremătau de dorinţă şi de dragoste neîmpărtăşită. De ce i se întâmpla tocmai ei, să îşi afle sufletul pereche atât de departe?
Scrisoarea de la el:
“Dacă toţi bărbaţii visează la o maşină tare şi o vilă supraetajată şi în centru, ei bine, eu îmi doresc un zeppelin ataşat căsuţei mele, cub (cuib?) meschin şi gol.
Şi ţi-aş îndeplini toate visele de lună, de cer, de lume văzută..
Ar fi visul tău de-aş fi numai al tău, ar fi visul meu de lasă-ţi lumea..
Să te iau şi să te duc pe sus… pe sus lumea e mai frumoasă, şi nu se văd detaliile.
Să-ţi dau apa necursă din nori, fructe neculese de Venezuela, galantar pe alese din apele Pacificului.
Să te învălui în gânduri nepurtate
Să ne iubim pe locuri neumblate,
Să mi te duc prin locuri neatinse.
Nu ştiu ce e dragostea, eu ţi-am arătat-o ca o vânătaie la gât, ca o strângere de mijloc, ca un strigăt de fericire în noapte; tu m-ai învăţat pe îndelete, în linişte cum se sădeşte sămânţa dragostei, şi rodul se pune-n hambar, că iarna e grea şi vara e scurtă.
Şi-aşa cum tu m-ai învăţat ce-i dragostea adevarată (auzi, pe tine cine te-a-nvăţat?) de deşteaptă ce-mi eşti, spală-te pe ochi, pune rochia cea mai bună pe tine, dă-mi două palme când mă-ntorc acasă, apoi sărută-mă să-mi sară măselele şi trimite-mă să mă spăl (de putoare ce sunt!).
Femeie frumoasă, îmboboci-te-ar iarăşi trandafirul.”
Împătureşte scrisoarea, cu un nod în gât, şi dureri de dor. Îl va găsi acolo, departe, pe peron, aşteptând-o cu o floare de iris, aşa cum i-a promis? Dacă va renunţa timid, parşiv, ca orice bărbat care a constatat că şi-a pierdut timp preţios cu o visătoare ca ea, dar totuşi cu ceva fapte bune în palmers?
Fie ce-o fi: călătoreşte cu viteza iubirii, cum aflase ea de curând, dintr-o carte ce avea acest titlu.
Iubirea este ultima gară unde opreşte acest tren. Nu se va mai întoarce nicicând la ce-a fost. Drumul ei este bine pecetluit… în depărtare se zăreşte lumina. Deschide geamul. Îşi aminteşte de copilărie când făcea acest gest, lăsând vântul să-i răsfeţe părul. Acum, acolo, în gară, ultima staţie unde opreşte acest tren, se conturează el: înalt, brunet, zâmbet cald, cămaşă în carouri, blugi şi sacou. Este bărbatul din vis, ce o săruta pe frunte, apoi pe buzele uscate de dorinţă.
-Ai călătorit cu viteza iubirii, femeie frumoasă?
-Da, am călătorit ca şi când, doar iubirea noastră ar fi pe pământ.
