Aşa am fost educată. Să fiu pe zi ce trece mai bună, mai bună, tot mai bună.
Când am început să scriu aici, eram foarte tristă şi a fost un refugiu. A fost plăcut şi util. În timp a devenit o întrecere pentru o poziţie fruntaşă în clasament. Se pare că nu am învăţat că, deşi am fost premiantă, şi considerată inteligentă... viaţa nu mi-a adus nimic bun.
Când am mers la cursul de scriere creativă, ni s-a spus: "scrieţi, dar nu cu gândul de a publica, de a deveni celebri!"
Pe o ureche mi-a intrat, pe alta mi-a ieşit. Toată viaţa mi-am dorit să urmez facultatea de litere, să devin scriitoare (pe lângă statutul de profesor de română, mereu cu prestanţă în mintea mea), dar nu aşa oricum, ci cu un succes fulminant. Hmmm... facultatea de litere nu a fost în drumul meu, aşa cum nu m-am împiedicat cu scopul de a fi prinsă de braţele unui tânăr şarmant. Scriitoare n-am să devin căci nu am talent - decât aşa la nivel de joacă, copilăresc, haios - aflu asta din ce în ce mai des. Ar fi cazul să mă opresc, altfel risc să devin penibilă. Mi-e ciudă pe mine că nu pot mai mult, nu reuşesc să mă autodepăşesc, nu am şansa de a întâlni un mentor care să mă îndrume sau să-mi bage minţile în cap şi să-mi spună că drumul meu e altul, al motanilor încălţaţi şi al elefanţilor coloraţi, al ciupercuţelor şi al jucăriilor. Atâta minte am. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!
Mulţumesc din tot sufletul tuturor cleor care m-au lăudat, domnilor care mi-au citit şi corectat poeziile şi mi-au aplaudat scrierile!
Credeam că pot publica la "Poveşti fără filtru". Din ce am citit, consider că am o poveste care să se preteze stilului lor. Ei, cică nu şi nu. Nu-i conving sub nicio formă că poveştile mele schingiuite ar fi pe stilul lor. Mă opresc, căci nu sunt genul care să fie dată afară pe uşă şi să intru pe geam. Sunt supărată pe mine. Minte şifonată ce am!
Sau poate mândria a crescut atât de mult, încât m-a orbit şi chiar nu văd că sunt penibilă în scrierile mele, care de fapt sunt.... ciorne mâzgălite?
Când am început să scriu aici, eram foarte tristă şi a fost un refugiu. A fost plăcut şi util. În timp a devenit o întrecere pentru o poziţie fruntaşă în clasament. Se pare că nu am învăţat că, deşi am fost premiantă, şi considerată inteligentă... viaţa nu mi-a adus nimic bun.
Când am mers la cursul de scriere creativă, ni s-a spus: "scrieţi, dar nu cu gândul de a publica, de a deveni celebri!"
Pe o ureche mi-a intrat, pe alta mi-a ieşit. Toată viaţa mi-am dorit să urmez facultatea de litere, să devin scriitoare (pe lângă statutul de profesor de română, mereu cu prestanţă în mintea mea), dar nu aşa oricum, ci cu un succes fulminant. Hmmm... facultatea de litere nu a fost în drumul meu, aşa cum nu m-am împiedicat cu scopul de a fi prinsă de braţele unui tânăr şarmant. Scriitoare n-am să devin căci nu am talent - decât aşa la nivel de joacă, copilăresc, haios - aflu asta din ce în ce mai des. Ar fi cazul să mă opresc, altfel risc să devin penibilă. Mi-e ciudă pe mine că nu pot mai mult, nu reuşesc să mă autodepăşesc, nu am şansa de a întâlni un mentor care să mă îndrume sau să-mi bage minţile în cap şi să-mi spună că drumul meu e altul, al motanilor încălţaţi şi al elefanţilor coloraţi, al ciupercuţelor şi al jucăriilor. Atâta minte am. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!
Mulţumesc din tot sufletul tuturor cleor care m-au lăudat, domnilor care mi-au citit şi corectat poeziile şi mi-au aplaudat scrierile!
Credeam că pot publica la "Poveşti fără filtru". Din ce am citit, consider că am o poveste care să se preteze stilului lor. Ei, cică nu şi nu. Nu-i conving sub nicio formă că poveştile mele schingiuite ar fi pe stilul lor. Mă opresc, căci nu sunt genul care să fie dată afară pe uşă şi să intru pe geam. Sunt supărată pe mine. Minte şifonată ce am!
Sau poate mândria a crescut atât de mult, încât m-a orbit şi chiar nu văd că sunt penibilă în scrierile mele, care de fapt sunt.... ciorne mâzgălite?
