Povești de viață

Când inspirația și Îngerii creativității sunt cu tine și noaptea visezi povești! Poveștile personalizate pe care trebuie să le scriu. E minunat și îmi doresc să scriu tot mai frumos, să bucur suflete, să alin suferințe, tristeți, dezamăgiri, doruri. 

Îmi doresc să am un laptop nou, performant, dar asta numai când voi merita, când va sosi timpul pentru asta.

Îmi doresc să învăț să îmi fac grafica pentru povești!

Îmi doresc să îmi văd poveștile pe scena unui teatru pentru copii.

Îmi doresc să fiu publicată în țări din Europa. 

Îmi doresc să scriu pentru adolescenți (și am să încep cu povestiri pentru revista liceului). 

Îmi doresc să evoluez în domeniul scrisului, să găsesc timp și resurse financiare pentru perfecționare, pentru lectură și pentru a întâlni oameni/traineri în ale scrisului (de exemplu Liviana Tane. Visez la un curs/atelier de-al ei). Cred că sufăr cronic după socializare și după întâlniri pentru sufletul meu. 

Viața mea s-a transformat în izolare (date fiind proiectele numeroase!), parcuri din zonă pentru micuți și întîlniri pe fugă cu oamenii care îmi comandă povești personalizate (și cărora le MULȚUMESC ENORM pentru gânduri și întâlniri).

Eu și copiii (da! ai mei)

Am mai scris despre faptul că Horia îmi seamănă foarte bine. Fizic, nu știu, deși toată lumea așa spune! Dar este sensibil ca mine. Vesel și sociabil ca mine! Uneori, chiar dacă el nu are dispoziția necesară, copiii îl caută. Culmea, chiar și copiii mult mai mari decât el! Este carismatic! Și.... ta-naaaa... somnoros ca mine! Hahahaha!

Astăzi am dormit amândoi până la 11. Noroc și cu ploaia care ne-a ținut companie și am avut motiv în plus să dormim.

După ce sunt trezită de Ana și nu o conving să mai stea lângă mine, o pasez în sufragerie, la tati. Apoi, somn de voie! Ador vacanțele (chiar și astea fără ieșiri și cu multe proiecte de finalizat!)! 

După ce se trezește mai cere puțin răsfăț: să îl țin în brațe, să îl pup!

Au început să apară geloziile și certurile pe „al meu”. 

Uneori sunt atât de obosită încât de abia pot vorbi și le explic că nu există al meu, ci al nostru. Cu mingea se pot juca ei, dar și eu. Însă am și momente în care confisc totul și spun stop joc. 

Am apelat (și regret enorm! la amenințări de genul: vine nenea și te ia, sau vine poliția, etc. Nu sunt foarte speriați, deși Ana îmi mai spune: „A pecat mama nenea!”, dar știu că nu este bine.

Astăzi i-am dat  Anei o brățară de a mea, din mărgele. Mătănii de fapt! Erau foarte finuțe și îmi erau foarte dragi! A tras de ele și am auzit... pac pac pac... pe parchet. Obosită, o întreb: „De ce le-ai rupt? Îmi plăceau atât de mult!”

Soțul îmi zice: „Nu-i mai îngreuna suflețelul! Nu trebuia să i le dai!”

Clar! Îmi asum! 

Am momente în care sunt foarte speriată! Amândoi, dar în special Ana, strică foarte mult. Atât jucării, cât și mobilă, etc. Exemplu: dă cu periuța de dinți, cu pastă pe uși și pe mobilă. Oare se va schimba? Dar de unde învață? Sper să se schimbe și să aprecieze ceea ce are, să păstreze frumos, astfel încât să poata dărui mai departe.