25 de lecții de viață de la Albert Einstein

Dezvoltarea intelectuala ar trebui sa inceapa la nastere si sa se termine doar la moarte.

Fiecare din noi ar trebui respectat ca individ, insa nimeni nu ar trebui idolatrizat.

Nu face niciodata nimic impotriva constiintei chiar daca situatia o cere.

Daca oamenii sunt buni doar pentru ca se tem de pedeapsa si spera la o recompensa, atunci suntem o specie lipsita de speranta.

O perfectiune a metodelor si o confuzie a telurilor – acestea par a fi principala noastra problema.

Dragostea este un profesor mai bun decat datoria.

Daca nu poti sa o explici simplu, nu o intelegi suficient de bine.

Nicio problema nu poate fi rezolvata de la acelasi nivel al cunosterii care a creat-o.

Nebunie: sa faci acelasi lucru iar si iar si sa astepti rezultate diferite.

Invata din ieri, traieste pentru astazi, spera pentru maine.

A devenit ingrozitor de evident ca tehnologia noastra a depasit umanitatea noastra.

Nu tot ceea ce poate fi numarat conteaza neaparat; nu tot ceea ce conteaza poate fi neaparat numarat.

Puterea atrage intotdeauna oameni de joasa moralitate.

Totul ar trebui sa fie cat mai simplu cu putinta, insa nu mai simplu de atat.

Un om ar trebui sa caute ceea ce este, nu ceea ce crede el ca ar trebui sa fie.

Orice om care citeste prea mult si isi foloseste prea putin propriul creier capata o oarecare lene in gandire.

O persoana care nu a facut niciodata o greseala nu a incercat niciodata nimic nou.

Suprema arta a unui profesor este de a trai bucuria exprimarii creatoare si a cunoasterii.

Nu poti avea incredere in cineva in chestiuni mari daca nu ia in serios adevarul in chestiuni mici.

Marile spirite au intalnit intotdeauna opozitie violenta de la mintile mediocre.

Educatia este ceea ce ramane dupa ce ai uitat ceea ce ai fost invatat in scoala.

Logica te va duce de la A la B. Imaginatia te va duce oriunde.

Mania locuieste doar in sanul nebunilor.

Informatia nu este cunoastere.

Sa nu-ti pierzi niciodata sfanta curiozitate.

Sursa: http://theunboundedspirit.com/

„Povestea vieții mele” de Hans Christian Andersen

„Povestea vieții mele” se desfășoară acum prin fața ochilor bogată, frumoasă, alinându-mi atâtea necazuri!

Căci, de multe ori, răul e spre bine și din durerea cea mai aprigă poate țâșni bucuria. Mă socotesc, pe drept cuvânt, un copil al Fericirii.

Cei mai de seamî oameni din vremea mea m-au primit bine și credința mea în semenii mei nu mi-a fost înșelată. Zilele de tristețe și de necaz poartă întotdeauna în ele un grăunte al bucuriei. Fiecare nedreptate pe care am ăndurat-o, fiecare mână dușmănoasă, care a vrut să mă abată din calea mea, mi-a adus un bine. În drumul nostru spre perfecțiune, amărăciunea și durerea pălesc, singură frumusețea rîmâne. Ea e ca un curcubeu care se arcuiește pe deasupra norilor întunecați.

Hans Christian Andersen - Copenhaga 2 aprilie 1855

O viață grea, plină de zbucium, de muncă, de drumuri și de refuzuri, dar în același timp cu oameni buni, valoroși, care l-au îndrumat pe drumul luminos și de succes pe H.Ch. Andersen. 

O lecție de ambiție și de reușită pentru mine această carte!

Sunrise

Povești...

Când poveștile se întâlnesc cu visele lor ies scântei. Când toți cred că gata, ultima lovitură pe care ai primit-o te va dărâma, atunci visele înfloresc precum floricele în ceaun.

Bucuria din poveste îți aduce în viață oameni frumoși, manierați, senini, blânzi, deștepți.

Dragostea îți așterne în fiecare seară pătură de romantism.

Poveștile ascultă colinde și sunt recnoscătoare pentru fiecare suflet pe care l-au bucurat.

Fiecare copil întâlnit este mai frumos, mai plăcut, mai jucăuș.

Îngerii cântă și ne însoțesc

Final

Despre ea (cu mulțumiri) de Reve blanc

Aşa frumoasă nici nu poţi să crezi
că-aşa minune încă mai există
e-o dulce rază străbătând amiezi
ce-nveseleşte-o zi cumplit de tristă

... aşa senină parc-a-mprumutat
albastrul cerului bogat în pace
e-un înger blând pe-un drum imaculat
ce-mparte zâmbet după cum îi place

aşa copilă nici un anotimp
n-ar îndrăzni să-şi lase vreo amprentă
şi ea păşeşte falnic peste timp
prezentă-n toate şi-uneori absentă

aşa miloasă-aproape s-ar jertfi
pe sine pentru orice om ce plânge
pe porumbei îi socoteşte fii
iar în copacii ea vede fraţi de sânge

aşa de fină pasul ei suav
de-abia se-aude colindind cărarea
pământu-ntreg suspin-aşa grozav
când ea culcată-şi cugetă visarea

aşa plăcută-i greu să n-o iubeşti
dar grijuliu apare-aşa fragilă
e-nvăluită-n taine îngereşti
puţin femeie, dar mai mult copilă

aşa e ea şi nu găsesc cuvânt
să-mpărtăşesc a ei minunăţie
ce nu găsesc niciunde pe pământ
aşa e ea şi poate nici nu ştie...