Zi importanta sau nu stiu cat de, pentru mine. Ma perpelesc. Am idei si dorinte. Nu mai am stare. Sunt obosita si in acelasi timp mi-e dor. As da oricand sporii de mucegai pe praful de creta. Mi-e dor de zambetul copiilor, de dorinta lor de a ma imbratisa ca profa. Mi-e dor sa-i mangai pe cap, sa ii incurajez, sa ii invat despre frunza si rata (o buna prietena stie de ce), despre inima si sentimente, oase si miscare, ecologie - atat de cautata azi.
Consider - dar nu astept nimic- ca am fost un om de baza doi ani si jumatate. Am facut tot ce mi s-a cerut, inclusiv dat cu vopsea si montat aparate pocnind din degete.
Din pacate si nefericire pentru sensibilitatea mea, cica am fost lipsita de fair play. De ce? Pentru ca am spus ca m-am imbolnavit din cauza conditiilor si ca vreau sa plec.
Oare suntem oameni? Doar joia trecuta ce fusese in laborator si ma intreba cat mai rezist in acele conditii. Azi, nu isi mai amintea conditiile in care lucrez. Trebuiau aduse la cunostinta in scris. Ce suflet poti avea, sa vezi un om cum se topeste pe picioare pe zi ce trece? Si sa nu iti pese, sa te faci ca ploua, sa razi in hohote ca sta in caldura. E un om in floarea varstei, un om cu multe vise, pentru care se zbate si stie ca va reusi.
De ce un om firav si cu mult bun simt trebuie sa rabde, sa indure cuvinte si rautati, care chiar nu le merita? Pentru ca, in jungla nu cuvantul face legea, ci pumnul.
Nu vreau sa plec cu un gust amar. Chiar nu. Am cunoscut oameni cu temperamente diferite, oameni cu suflet frumos, dar si oameni care m-au maturizat prin rautatea lor. Au fost doi ani si jumatate importanti in viata mea. Dar nu asta e drumul meu. Nu asta vreau sa fac. Nu imi place. Am vrut doar sa-mi demonstrez ca pot face si altceva.
Oameni prin oameni... fara alte detalii. Nu isi au rostul.
