Vendredi... c'est fini une semaine

Adorm spre dimineata... cu ochii iritati. Mi-e greu, desi e vina mea ca am ajuns in aceasta stare. Primesc mesaje de incurajare de la un inger. "Stiu ca poti. Nu lasa panica sa te doboare." Nu e vorba ca nu pot, e problema de timp. Stiu ca uneori timpul se dilata pentru a face lucruri frumoase, dar acum am gresit. Nu pot sa pretind sa mi se dea timp. "Esti capabila de multe. Problema e  ca au venit multe intr-un timp scurt, tu vrei sa rezolvi cat mai multe si ai intrat intr-un timp ce nu iti mai apartine. Iti doresc sa simti iarba prin par si mana atinsa de o alta mana. Esti  o  fata  faina si vreau sa  te fac sa zambesti". Uneori raman uimita. Nu stiu de unde vin astfel de oameni in momentele in care sunt efectiv epuizata... in care tremur din toate incheieturile... cand nu mai cred in nimeni si nu mai astept nimic de la viata.

Zambesc si multumesc in gand pentru tot.

Ma simt protejata. De exemplu, astazi am plecat cu masina de la scoala. Intuneric. Orele 19.20. Am uitat sa aprind farurile. La coltul strazii, un motociclist a claxonat. Clar sa imi atraga atentia. Nu a functionat. Mai merg o portiune si realizez ca nu vad bordul masinii luminat. Se face lumina! Ha ha ha. Realizez ca langa mine este un inger. Indubital... (cuvant folosit de elevii mei... ).

Constientizez ca am inceput sa primesc ceea ce ofeream eu de mult timp. Mesaje frumoase, cand am nevoie sau cand nu mai astept nicio vorba buna. Curate, simtite, optimiste. E placuta senzatia! Oare aceeasi bucurie au trait si cei dragi carora le expediam periodic ganduri bune?! As vrea sa cred ca raspunsul este afirmativ. 

In cancelarie, discutam cu profesori colegi despre bodyguardul scolii. Am mai scris candva despre el. Este un domn firav, cu o voce angelica, ce iti insenineaza ziua. Un prof de matematica, chiar spunea azi:

- Eu n-am mai vazut in viata mea un om atat de calm, care sa aiba pregatite cuvinte potrivite pentru  fiecare.

Elevii au inceput sa ma tot caute pe la cancelarie. Sefa de catedra chiar imi spunea: "Mai, dar esti solicitata, nu gluma!"  Sunt isteti! Un alt coleg, care anul trecut fusese delegat la inspectoratul scolar, anul acesta si-a lua jumatate de catedra. Ne povestea ca i-au lipsit mult copiii, senzatia aceea de drag de a preda, de a  fi util. (eu il inteleg; ardeam de nerabdare sa revin  printre elevi dupa 3 ani de pauza). Este epuizant. Dupa cinci ore de predat, ai impresia ca ai muncit 16 ore la camp. Dar, cand ai satisfactii, uiti de toate neplacerile (ca tot vorbeam de salarii azi in cancelarie - ha ha ha).

Traiesc lucruri frumoase... simple... normale... dar energizante pentru suflet. Le asimilez cu drag, insa mi-e teama sa ma mai bucur sau sa le impartasesc. Primesc si palme de la viata, ca  sa invat sa apreciez, probabil. Am cateva probleme personale care mi-au picat nu tocmai la momentul potrivit. Vreau sa nu ma mai plang... si sa dobandesc puterea si maturitatea de a le accepta ca vin de la oameni slabi, infantili, care pur si simplu vor sa faca rau. 

Am un weekend in fata mea, care se anunta vesel, plin de muzica, lectura, povesti si ingeri!

Revederi

A fost ziua revederilor. 

Dimineata.... alergam fiind in intarziere la sedinta metodica, o intalnire cu toti profii de bio pe Bucuresti. Trebuia sa ajung intr-o alta sala sa imi iau o adeverinta de vechime adusa de colega mea de la scoala unde am predat. (oricum mi-a gresit vechimea; muncesc de atatia ani si ei imi spun ca o fac de mai putin; frustrant; hahaha).

Ma intalnesc nas in nas cu doamna inspectoare. 

- Buna dimineata, zic, tot alergand.

-In ce sector predai tu? ma intreaba.

- In 6.

- A, da, trebuie sa mergi in amfiteatru.

 Ma asez, cand o mana pe umarul meu ma face sa tresar. 

- Cosmina tu esti?

Cosmina este sora mea. Ridic privirea si o zaresc pe profa de bio a surorii mele, care ma cunoaste si pe mine.

Eram atat de adormita. incat spun: Da, eu sunt, buna dimineata.

- Imi place povestile tale, ai talent.

- Multumesc.

- Claudia ce face? 

- E bine, multumesc. 

Eram atat de obosita incat nu puteam sa ii spun ca ne-a inversat numele. Mi-era si teama sa nu se simta jignita.

Apoi, ma intalnesc cu o colega tare draga de liceu. Are doi baieti frumosi. Ma bucur pentru ea. Ii spun ca este singurul meu of. ea ma incurajeaza.

- Hai, hai. parca ai avea 100 de ani. Oricum, sa stii ca ai slabit foarte mult. 

- Da, stiu, parca nici mie nu-mi place, dar ma simt bine. 

Cu gandurile la rezolvarea problemelor, la vacanta ce ma asteapta.... la bucurii, zambete, minuni, fericire deplina, aud o voce masculina, si o atingere pe mana.

- Claudia, ce faci Claudia?

- Hei, salutare.

Un coleg de scoala generala, caruia meseria ii permite sa calatoreasca peste mari si tari, s-a intors pentru nunta fratelui sau. Stia ca scriu povesti....

-Poate ajungi celebra ca Paulo Coelho sau autoarea lui Harry Potter. 

- Da, cine stie?!

Mi-am cumparat galuste cu prune. O bunatate.... fug la masa. :)

O seara magica si binecuvantata. :) Zambete si bucurii.

Profii de bio

Colegiul National "Gheorghe Sincai". Ora 9.30. Intalnire cu toti profesorii de biologie din capitala. Pe multi voiam sa-i revad.

Intrata in sala, am realizat ca parca mai ieri fusesem la ultima intrunire de acest gen.

Oameni care m-au recunoscut si mi-au zambit. Oameni ce m-au intrebat: "Ce faci, Claudia, te-ai intors in invatamant?"

"Da, m-am intors si sper sa fie bine. Atat cat voi sta". Previziunile privind educatia si sistemul de invatamant sunt sumbre. In fiecare zi, imi amintesc de ce am plecat. Scoatem de pe bancile scolii tot mai multi analfabeti. Imi pare rau ca trebuie sa o spun, dar asa este.

Acum, imi mai ramane doar bucuria de a descoperi copii dornici sa invete. Totul merge spre simplificare. Apoi, ne intrebam de ce copiii doar stau si se joaca pe calculator, de ce sunt obezi si nu le place sportul... pentru ca parintii ii menajeaza, le ia scutiri de la medici sa nu isi rupa copilul gatul sau vreun os. Pentru ca sunt menajati de sistem. Nu trebuie sa le mai dam teme si mult de invatat. (Cata bataie se lua de la profesori pe vremea mea... acum 20 de ani; chiar a mentionat dna inspectoare in sedinta).

Dar, cum speranta moare ultima, incerc sa mai sper ca voi fi indragita de copii, atat eu, dar mai ales materia.

Ascultam speach-ul dnei inspectoare, despre cat a scazut stima profesorilor si cum acestia oricum nu-si mai dau interesul datorita renumeratiei mici, dupa buget...

Sa spun ca am plecat cu lacrimi in ochi, gandidu-ma ce sa fac cu viitorul si cu viata mea?!