Miercurea fără cuvinte

Casa Memorială George Topârceanu - Nămăeşti, Câmpulung Muscel, judeţ Argeş (de fapt casa soţiei abandonate, Victoria Iuga).

fel de fel

Bucuria ce mă învăluie mă face să roşesc precum un mac în lanurile aurii. Fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare pagină lecturată îmi dă aripi şi mă face să râd în hohote cristaline.

Nu puteam adormi deşi îmi citisem porţia. M-am trezit enervată şi oarecum obosită. Am zărit pe marginea patului pe hipopotamul Jimmy, colorat ş pufos. L-am luat în braţe. L-am pupat şi m-am liniştit.

Mi-e greu să trec peste bariere impuse.

Îmi doresc să zbor departe şi să-mi fie bine alături de cei dragi.

Îmi doresc schimbări radicale.... zâmbete vii... îmbrăţişări prietenoase... priviri profunde care să scrie poveşti de dragoste.

Îmi doresc să nasc trăiri arzătoare... pătimaşe... de neuitat... care să renască periodic viaţă şi iubire.

Fiecare asfinţit să fie un început armonios.... echilibrat... puternic... o relansare a vieţii trăite la cote maxime.

As vrea sa fie vara in fiecare zi

La Câmpulung.... :)

Când zâmbetele se îmbină şi rezultă râsete voioase, am ajuns la Câmpulung. Mi-am văzut finuţul care a crescut într-o lună cât alţii în zece. Râde, gângureşte, vrea să se ridice... e un Tăuraş ambiţios.

Am privit cu nesaţ munţii ce străjuiau curtea. Doamne, ce mi-aş dori să locuiesc aici sau într-un oraş de provincie. E linişte. Oamenii sunt mult mai civilizaţi decât bucureştenii, mulţi dintre ei veniţi aici doar pentru a munci şi atât. Amvăzut bulevardul Pardon şi magazinul de pălării, ce apar în "Titanic Vals" a lui Tudor Muşatescu. Am vizitat casa lui George Topârceanu şi Mănăstirea Nămăeşti. Am ajuns la barajul Dâmboviţei. Am trecut prin Rucăr - comuna cu oierii cei mai bogaţi -, Dragoslavele şi apoi am ajuns la peştera Dâmbovicioara. Cheile Dâmbovicioarei sunt impresionante. Turişti străini, echipaţi corespunzător, urcau munţii. Toată stima şi respectul.

Am mers prin pădure şi am cules fragi, mure (încă nu era coaptă foarte bine). Mi-am încărcat bateriile cu energie solară din poieniţe. Natura este magică, iar ţara noastră de poveste.

Dimineţile îmi deschid sufletul luminos şi ştiu că voi ajunge departe. Îmi voi atinge visele şi voi îîmbrăţişa iubirea în toate formele ei posibile. Bucuria, zâmbetul, împlinirea îmi sunt prieteni devotaţi. Trebuie să conving curajul să mă însoţească permanent. Poate şi ambiţia e necesar să fie convinsă că-mi este de folos în fiecare zi a vieţii mele pe aici.

Oare voi vedea Braşovul anul acesta? Dar Parisul? Sunt sigură că da. :)

Broderia

Mama mea obişnuia să coasă mult. Când eram mic, veneam lângă ea şi o întrebam ce face. Ea îmi răspundea simplu: „Brodez”. Mă uitam la ce făcea mama dintr-o poziţie mai joasă decât a ei pe scaun, aşa că mereu mă plângeam, zicându-i că, din punctul meu de vedere, ceea ce făcea ea îmi apărea foarte încâlcit. Îmi zâmbea şi îmi spunea cu blândeţe: „Dragul mamei, du-te afară să te joci puţin şi după ce o să termin de brodat, o să te iau în braţe, o să te pun în poală şi o să vezi de la acelaşi nivel cu mine”.

Mă întrebam de ce folosea unele fire de culoare închisă şi de ce mi se păreau aşa de dezordonate de acolo de unde le vedeam eu. Puţin timp mai târziu o auzeam pe mama chemându-mă: „Dragul mamei, vino şi te aşează la mine în poală!” Veneam imediat, urcam la ea în poală şi rămâneam surprins şi emoţionat când vedeam pe ţesătură o frumoasă floare sau un superb asfinţit de soare. Nu-mi venea să cred. De jos se vedea totul atât de încâlcit. Atunci mama imi spunea: „Dragul meu, de jos se vede încâlcit şi dezordonat, dar nu îţi dai seama că mai e ceva şi deasupra? Există un desen, un plan, eu doar îl brodez. Acum priveşte-l de aici, de unde sunt eu şi vei afla la ce lucram”.

De multe ori, în decursul anilor, am privit cerul şi am zis: „Tată, ce faci?” El răspundea: „Brodez viaţa ta!” Iar eu îi spuneam: „Dar se vede atât de încâlcit! Esta atâta dezordine! Firele sunt atât de negre! De ce nu sunt mai strălucitoare?” Atunci mi se părea că Tatăl imi zice: „Copile, tu ocupă-te de treaba ta, în timp ce eu o voi face pe a mea, iar într-o zi o să te aduc în cer şi o să te pun la mine în poală ca să vezi ce se întâmplă din poziţia mea. Atunci vei înţelege ...”

``Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. ``(Corinteni , cap.13 , versetul 12)

Cultura - Cine a fost Ioan I.Dalles?

Trecem adesea pe langa Sala Dalles - Universitatea Populara din Bucuresti. Unii frecventeaza cursurile de pregatire organizate aici, altii viziteaza expozitiile gazduite de cladirea cu o indelungata istorie. Dar nu stim ca aceasta a fost creata datorita generozitatii Elenei Dalles.

Familia Dalles, Ioan si Elena, era una dintre cele mai bogate din Romania sfarsitului de secol XIX. Numele era unul grecesc, ca si originea lor, dar cei doi, aflati la a nu se stie cata generatie pe pamant romanesc, se adaptasera in totalitate starii de lucruri de aici. Averile familiei numarau sute de pogoane de teren, aproape 1.500 de hectare de padure si nenumarate imobile intr-unele dintre cele mai bune zone ale Bucurestiului de atunci: bd. Bratianu, str. Lipscani, str. Selari, str. Gabroveni. Dar familia Dalles isi stabilise resedinta la mosia din Bucsani, situata nu departe de Bucuresti, in judetul Dambovita. Aici primeau adesea oameni de cultura, pe care ii sprijineau in preocuparile lor artistice si intelectuale.

Incercarile sortii

Cu toate faima si prestigiul pe care si-l crease, familia a fost lovita in modul cel mai crunt de soarta. In 1871 se naste primul mostenitor, George, care moare insa la numai doi ani. Peste alti doi ani, durerea parintilor este alinata de nasterea unei fetite, pe care o vor numi Dora. Apoi in familia Dalles se mai naste, in 1879, un alt baiat, Ioan. Dar destinul ii va lovi din nou. In 1886, Ioan Dalles inceteaza din viata, lasand-o pe Elena sa creasca singura fetita de 11 ani si baietelul de numai 7 ani. Cu toata durerea, Elena isi creste copiii in credinta si cu milostenie fata de cei saraci. Satenii din Bucsani cunosteau si apreciau familia pentru darnicia ei in merinde sau bani, mai ales atunci cand ii stiau la nevoie. Sau daca in sat se intemeia o familie noua, familia Dalles o daruia cu lucruri de pret, folositoare unei noi gospodarii. Elena nu s-a gandit sa-si refaca viata, fiind dedicata trup si suflet cresterii lui Ioan si a Dorei. Soarta nu a lasat-o insa pe Elena sa se bucure de cei doi copii decat putin timp. La sase ani dupa pierderea sotului, moare si Dora, la numai 17 ani. Desi sleita de pierderile celor mai dragi fiinte, Elena va mai indura inca o lovitura: in 1914 moare si ultimului sau fiu, Ioan. Astfel, Elena ramane singura pe lume.

Credinta in Dumnezeu

Cu toate loviturile sortii, Elena nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. A incercat sa rostuiasca cat mai bine averea care ii ramasese, cifrata la peste jumatate de miliard de lei (o suma imensa pentru primele decenii ale secolului al XX-lea). Face nenumarate acte de caritate catre spitale, scoli, biserici, institutii de cultura. De altfel, lasa prin testament acestor institutii o parte din agoniseala familiei si a inaintasilor sai. Dar cea mai parte a averii ei o cedeaza Academiei Romane. Printre mostenirile lasate institutiei academice se aflau o cladire din Capitala, din str. I.C. Bratianu (astazi bd. Nicolae Balcescu), numarul 12, si terenul adiacent imobilului. Academia trebuia sa infiinteze insa aici o fundatie culturala care sa se numeasca Ioan I. Dalles, cel din urma copil al sau. Elena voia ca forul academic sa construiasca o cladire frumoasa, care sa adaposteasca sali de expozitii de sculptura, arhitectura, pictura sau tesaturi si costume nationale. Cu aceasta ultima dorinta, Elena va inceta si ea din viata, in anul 1921, si, odata cu ea, intreagul neam al Dalles-ilor.

Dorinta implinita

Fundatia Dalles se va naste insa abia in anul 1932, dupa 11 ani de la moartea Elenei. Cu toate ca existau resursele financiare necesare, Academia Romana a trebuit sa duca indelungate "luptei pentru a intra in posesia averii primite. S-a judecat mai intai cu chiriasii care stateau in cladirile lasate de Elena Dalles. Apoi a intrat in litigiu cu Primaria Capitalei, care expropriase o parte a terenului, pentru a realiza un nou plan de sistematizare a orasului. Dar, in ciuda tuturor acestor probleme, Academia a inceput lucrarile la cladirea Fundatiei Ioan Dalles. Dupa solutionarea litigiilor, sediul este finalizat si se inaugureaza cu mare fast in 1932, in prezenta a numerosi oameni de cultura, a membrilor Academiei, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea, a primarului Bucurestiului, Dem I. Dobrescu.

Fundatia Ioan Dalles

Asa cum isi dorise Elena, Fundatia Ioan Dalles era un lacas de cultura. Expozitia inaugurala a adunat lucrari ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Ion Andreeescu sau Stefan Luchian. Tot aici vor concerta celebri muzicieni ai vremii ca George Enescu sau Mihail Jora. In salile de conferinte vor rasuna glasurile altor nume mari, precum Virgil Madgearu, Mihail Sadoveanu, Camil Ressu, Alexandru Philippide sau Demostene Botez. Inainte de razboi, Fundatia Ioan Dalles era unul dintre cele mai apreciate locuri pentru oamenii de cultura ai timpului, dar nu numai, aici venind toti iubitorii de frumos si de invatatura.

Asa copii vreau