A ajuns aici, acum, pentru că aşa au decurs lucrurile, pe drumurile astea a păşit. Cine a îndrumat-o? Viaţa… sau teama… sau intuiţia sau dragostea…sau dorul… poate curiozitatea.
Ce este ea azi? Cine ar fi vrut să fie? Este unde şi-a dorit? Poate că da, poate că ba.
Ştie doar că a crescut… în feluri diferite. În dorinţă, în imaginaţie, în creativitate, în zâmbet, în puterea de a dărui, dar mai presus în capacitatea de a ierta. Braţele i-au crescut până la cer într-o zi, şi a îmbrăţişat mulţi oameni. A fost pe rând înger, iubită, mamă, dascăl, soră, dar mai întâi de toate a fost o celulă – ou din care s-a format un embrion, apoi un fetus, şi în cele din urmă o mândreţe de fată. Mângâiată de razele plăpânde ale soarelui de mai, creştea şi râdea, înseninând zilele celor dragi.
A crescut sub protecţia îngerilor, a voiei bune, a viselor colorate din fiecare noapte cu lună, şi a zorilor senine, cu miros de flori de măr şi aripi de zâmbet şi gânduri senine, spălate de rouă.
Purta o rochiţă lungă, aşteptând să crească. Ştia că atunci când rochia se va scurta, ea a devenit matură, şi oamenii o vor privi cu dragoste, cu admiraţie, şi uşoară invidie. Buzele ei ce poartă un zâmbet ce te îmbie să le priveşti – asta dacă nu le poţi gusta printr-un sărut – nu se uită cu una cu două.
Cosiţele de culoarea ruginii în lumina ştrengară a zilei în amurg, s-au transformat în bucle rebele, ce sunt răsfăţate de vântul turbat, lin sau pur şi simplu îndrăgostit de ea, fata cu buze pline de zâmbete dulci. Şi a crescut, şi viaţa o purta prin lume, şi întâlnea oameni. Creştea, iubea, îmbrăţişa speranţele în fiecare noapte. Îşi dorea ca atunci când va creşte mare, să locuiască într-o casă albă, în care visele pe care le desena în nisipul fierbinte sau pe aripile vântului ce zburda în toate zările sau pe norii cu felurite arome, să devină reale.
Destinul are prostul obicei să dea întâlniri ciudate. Aşa se întâlnise ea cu Dezamăgirea, într-o zi de iarnă, când soarele se ascunsese într-un bârlog în sufletul pădurii. Orice şi-ar fi dorit să realizeze, totul lua o întosătură radical opusă. Nu mai înţelegea nimic. Zâmbetele şi-au modificat forma, obrajii culoarea, buclulele au devenit lipsite de vioiciune, iar rochia s-a zdrenţuit. Toate visele construite cu trudă în fiecare noapte, erau dărâmate în zorii zilei. Nu ştia cui să ceară sfaturi, căci fusese dezamăgită şi de oameni. A descoperit că poate găsi răspunsuri în cărţi. Din acea clipă citea tot ce găasea, tot ce primea în dar sau îi atrăgea atenţia. Astfel, a crescut într-un mod armonios, a aflat răspunsuri la întrebări, putere să depăşească hopuri şi idei pentru a construi poduri peste anotimpuri, griji, nevoi, tristeţe şi răutăţi.
Sufletul ei creştea luminos, iar frumuseţea se intensifica de la interior spre exterior. Poveştile din ea dospeau pe zi ce trecea, prindeau formă de fulg, zbor, încredere şi familie. Ştia că se rătăcise pe cărări urâte ale vieţii, dar se afla la locul potrivit. Fiecare om întâlnit o făcuse să crească puţin câte puţin, dar armonios, discret, ca o flacără ce pâlpâia cândva sau era pe cale de a se stinge, într-o dimineaţă.
A crescut copila, şi rochia i-a devenit neîncăpătoare. A sosit timpul să iubească.
Îşi mângâia în linişte pântecul şi scria o poveste cu Zâmbetul unui copil, pentru un copil al dragostei lor, fugitive. Uitase să-i mărturisească sau poate i-a fost teamă. Îl aştepta la locul întâlnirii, purtând în privire iubirea dintâi.
