Călătorie... în jurul meu

Vreau să călătoresc. Nu ştiu încotro, dar sunt nevoită să pornesc la drum. Plec în călătoria vieţii mele, alături de sufletul meu. Dau să mă încalţ, dar cizmele nu vor cu niciun chip să mă lase să intru in ele. Se contorsionează la maxim, aşa că, renunţ. Adidaşii sar sprinteni din raft şi se oferă să mă însoţească. Dragii de ei, nici nu ştiu ce îi aşteaptă.

Primăvara a învins în lupta cu iarna. Soarele a topit şi ultima pată de zăpadă, plictisită şi deprimată.

Şi merg cu gândurile departe, cu harta sufletului în palmă, cu el şi ea şi ei şi ele în mintea mea, cu zâmbetul pe buze şi buzele rujate. De braţ, mă ţine invizibilă, soarta. Îi mai trag câte un ghiont din când în când. Nu o plac, nu cred în ea. Norocul mă invită la un dans. Accept... chiar dacă nu ştiu paşii, sunt dispusă să învăţ.

Ajung în vârful degetului mic de la mâna dreaptă. Îl gâdil şi strănută, iar nasul râde ţinându-se de nări. Urechile se acoperă cu pavilioanele, pentru că este prea multă gălăgie, iar neuronii sunt obosiţi. Buricul îşi face un masaj de relaxare şi coboară spre oasele coxale. Bicepsul şi tricepsul se contractă, se relaxează, se contractă... iau o pauză, au adormit. Păşesc încet spre coapse, ajung la rotulă care e tristă şi bandajată - tocmai ce am căzut pe gheaţă şi este plină de contuzii. Călcâiul lui Ahile îmi face semn să trec şi pe la el. Vrea să-mi arate urma elasticului puternic, ce l-a marcat vizibil.

Îmi însoţesc urma, aşternută la vârful picioarelor mele, care se lungesc din ce în ce mai mult... şi mai mult... par un uriaş.

Călătorie plăcută în continuare...

... despre curs

E atractiv, interesant, haios. Exercitiile sunt captivante si amuzante. Colegii sunt draguti si cocheteaza cu scrisul.

Am invatat azi ca, important este exercitiul. Sa scrii. Zilnic, sa scrii macar o propozitie sau cat simti, apoi sa filtrezi. Scriitura este povestea ta, expresia ta, eul tau - care este imens. Daca scrii un roman care are 30 de personaje, in fiecare din ele este putin din tine. Prin scris te redescoperi si te uimesti pe tine insati/insuti.

Lumea este mica! Saptamana viitoare va veni ca invitat de onoare, poetul Octavian Soviany, profesor de limba si literatura la scoala generala unde am invatat (ce mandra sunt :P, acum in post, rusine sa-mi fie - ha ha ha), acum profesor doctor, la un colegiu national din Bucuresti.

Am sa va tin la curent cu acest proces creativ din aceasta perioada a vietii mele.

Cele bune sa se adune pe la casele voastre, prin buzunare si suflete! Ingerii sa va vegheze pasii, pe o carare cum este cea di fotografie... spre frumos, bun, curat, bucurie!

Curs de scriere

Azi incep un curs de scriere creativa. Se desfasoara la Fundatia Calea Victoriei. Incepe o noua serie din martie, asa ca, pentru cei interesati dau linkul aici.

http://www.fundatiacaleavictoriei.ro//?page_id=1240

Ca sa fie toate bune si frumoase, am primit si o agenda. Nimic nu e intamplator.

Zi senina si imbratisari in culorile curcubeului!

Povestea Ralucăi (V)

„Ce dor îmi e de sora mea, de prieteni, de locuri şi de mama, de răsfăţul ei. Nu mă pot întoarce acasă înfrântă, doar sunt o femeie puternică, ce mama naibii”.
Raluca închise fereastra cu putere, parcă vrând să-şi demosntreze că este puternică, aprinse un beţişor parfumat, îşi luă jurnalul - primit de la Cristina, prietena ei, cu ocazia zilei de naştere – şi începu să aştearnă gânduri peste gânduri, şi doruri, şi vise, şi dezamăgiri, toate printre sunetele muzicii ce se auzea când mai tare, când mai încet, în funcţie de prezenţa protagonistei în realitate.
Într-un târziu îşi aminti că avea invitaţi în acea seară.
- Îmmm... ia să fac eu ceva bun. Să vedem ce am prin frigider... aha, am ce-mi trebuie pentru nişte clătite delicioase, aşa cum am învăţat să pregătesc de la unchiul meu favorit. Tanu, da, deci gătesc azi. Ha ha ha. Am să le umplu cu gem de gutui amestecat cu nuci pisate, reţeta mamei. Off, ce dor îmi e de ea.
În mişcări de salsa şi de samba, clătitele se înmulţeau pe platou, umplutura era pregătită, aşa că, Raluca a considerat că merită un duş energizant.
- Plan îndeplinit!exclamă raluca ieşind din duş, îmbrăcată în halatul de baie, albastru, cadou de la sora ei. Ce bine este Tanu... nu vrei şi tu unul? Ha ha ha... ştiu că nu îţi place, dar săptămâna viitoare nu mai scapi. Eşti jegos! Off, de ce nu-mi spui că am uitat să citesc poveştile de care mi-a vorbit Sânziana de dimineaţă!? Motan uituc ce eşti! Hai să citim...
Îşi deschise laptopul, îl postă pe Tanu lângă ea, îi îngheţaseră puţin picioarele, şi tastă numele, apoi parola pentru a verifica mailul. O puzderie de mesaje, care mai de care mai importante şi mai interesante, aşteptau să fie citite. Dar ea, era hotărâtă să lectureze poveşti, simţea nevoia să evadeze din lumea asta egoistă, haină, tristă, invidioasă... A reperat titlul: „Poveşti pentru o stare de bine şi zâmbet la purtător”, a dat click, l-a salvat pe desktop şi a început lectura, cu voce tare, să le simtă mai bine.
- Oauu.. minunat... cât curaj... ce bine e să fii copil...
Exclamaţii ce se iveau pe parcursul lecturii, timp în care ochii Ralucăi sclipeau de bucurie, iar colţurile gurii îşi modificau poziţia, dând o mimică uşor de descifrat. Ajunsă la final, cărticica de poveşti a fost apreciată şi Raluca era convinsă că va avea succes, iar autoarea nu trebuie să se oprească aici. De abia aştepta să afle detalii de la Sânziana. Nu termină de gândit, că se auzi suneria.
- Imediat, spuse prompt Raluca, care dintr-o mişcare a fost la uşă.
- Da’ ce bine miroase aici. Se pare că am nimerit la fix, îmi e o foame de lup, chiar voiam să aduc o pizza, dar m-am gândit la fierea ta „cochetă” şi mi-am continuat drumul, rosti Sânziana. Să ştii că nu am avut răbdarea necesară să aleg un puzzle prea complex. Sper să te mulţumească acesta, şi îi întinse o cutie.
- Eşti cam speriată de pretenţiile mele, observ, zâmbi Raluca şi îşi îmbrăţişă prietena.
Descrierea Sânzianei, în câteva cuvinte, ar suna cam aşa: „Femeie de 30 ani, frumoasă, cochetă, stăpână pe ea, orfană de la 19 ani (părinţii au decedat într-un accident de avion), ambiţioasă, sinceră, prietenă devotată, pasionată de cărţi biografice şi reviste pentru femei. Ochi verzi, brunetă, păr lung, poartă ochelari, 170 m, 52 kg.”
Fetele au mâncat clătite, au băut vin fiert cu scorţişoară, au pus la cale interviul cu scriitoarea poveştilor care le fascinase şi au vorbit vrute şi nevrute, planuri, amintiri, iubiri şi doruri. Când soarele le bătea uşor în geam, au realizat că sunt obosite şi ar fi timpul să se odihnească puţin. Privind-o pe Sânziana ce liniştită doarme, Raluca gândea: „Mulţumesc Doamne că îmi scoţi în cale oameni buni!”

Povestea Ralucăi (IV)

Ceasul indica deja orele 10.45, iar Raluca nu avea de gând să se trezească. Nu mai lenevise de mult în voie, şi se pare că organismul avea nevoie de odihnă şi răsfăţ. Tanu se gudura pe lângă ea, dar nu îi acorda atenţie. Într-un final a sunat telefonul insistent, a deschis un ochi, s-a uitat la ecran, a văzut „job”, l-a pus deoparte ţi s-a întors pe partea cealaltă. După cinci minute, s-a întins pentru a-şi îndrepta oasele, a zâmbit amintindu-şi cum îi spunea mama când o vedea că se întindea: „creşti mamă, creşti!” Poate azi îşi va face timp să o sune, să vadă ce mai face, nu mai vorbiseră de două zile. Ce întorsătură poate lua viaţa! Acasă fiind, mama voia să o ştie mereu în siguranţă, o verifica mereu telefonic, să o întrebe când ajunge, să nu care cumva să păţească ceva. Acum, distanţa dintre ele, a determinat-o pe mama sa să aibă încredere în fiica ei, să o considere o femeie pe picioarele sale. Doar plecase ca director adjunct la redacţia unei reviste pentru femei, „Femeia, cariera şi familia”, departe, în Timişoara.
Raluca luă telefonul aruncat pe covaruşul bej, de lângă pat şi sună.
- Ah, ce bine că ai sunat! Aveam nevoie urgentă de sfatul tău. Am găsit un subiect interesant şi am vrea să facem un interviu cu acea persoană.
La telefon, nu era nimeni altcineva decât Sânziana, prietena Ralucăi, colegă de facultate şi culmea, mai nou şi de servici.
- Scuză-mă, am uitat să te întreb cum te simţi. După voce pari mai bine, într-o oarecare măsură, spuse Sânziana, strângând din dinţi, ca nu care cumva să îi scape vreo răutate.
- Da, mă simt mai bine, mulţumesc. Te aştept diseară pe la mine, la o mică şuetă, un puzzle – pe care îl vei aduce tu – şi un vin fiert cu scorţişoară. Nu accept refuz. Şi acum, trecând la afaceri, despre ce subiect este vorba? întrebă Raluca, schimbând tonul.
- O profesoară tinerică, drăguţă foc, care a scris poveşti pentru copii. Ni le-a trimis şi nouă, ne-au fascinat, şi ma gândeam că ar fi un subiect plăcut, tocmai bun pentru perioada asta de iarnă, de stat la gura sobei şi de citit poveşti, afirmă, entuziasmată Sânziana.
- Da, cred că e o idee bine venită. Trimite-mi şi mie poveştile, să le citesc acum, în compania unei cafele cu lapte. Spor la treabă, şi nu uita de diseară şi de puzzle.
- Nu uit, nu sunt eu cea care suferă din dragoste rănită... după un dobitoc, mormăi destul de încet Sânziana.
- Bine, bine, mulţumesc, zise repede Raluca şi închise!
Deschise fereastra şi trase în piept o gură de aer rece şi proaspăt de iarnă. Privi cu ochi rugători spre cer, a zăbovit astfel câteva minute, apoi, parcă încărcată cu energie, merse spre CD player, a pus un CD cu muzică ritmată şi s-a apucat de curăţenie.
- Gata, Tanu, azi aruncăm tristeţea, monotonia, praful şi trecutul din viaţa noastră. Ne bucurăm de prieteni, cer senin, flori, cărţi, muzică, libertate şi tot ce ne apare în cale. Am zis, deci am zis şi aşa facem, accentuă cuvintele Raluca râzând cu poftă.
Motanul se uita mirat la ea, stând speriat într-un colţ al camerei, căci îi era teamă de aspirator.
Starea Ralucăi se îmbunătăţise considerabil în urma lecturii şi răsfăţului aplicat cu o seară în urmă. După ce termină curăţenia, îşi aminti şi o sună pe mama sa. I se făcuse dor, căci trecuseră două luni de la Crăciun, când fusese acasă şi o îmbrăţişase pe săturate.
- Sărut mâna mama, ce faci? spuse Raluca încet, cu emoţie în glas. Aşa de mult îşi dorea să o ţină în braţe, iar mama să o încurajeze. Dintr-o dată se simţi atât de singură, departe, pierdută printre străini. „Ce o fi fost în mintea mea când am acceptat această slujbă?”
- Bine, fata mea dragă, pe acasă, ştii tu, diverse... dat zăpada, una alta prin casă, pe la bucătărie, am intrat puţin şi în maşina de cusut. Îmi fac de lucru. Tu eşti bine?
- Da, mama, bineînţeles, nu-ţi face griji. Mi-am luat o zi liberă, am decis că e cazul să fac curăţenie la modul serios, ştii că programul de lucru e infernal, inclusiv sâmbăta, poate şi duminica uneori, încât nu mai am timp, şi nici puterea sau cheful necesar pentru a face tot ce vreau aici. Aseară am lenevit, am citit în cada cu spumă, am ascultat muzică, iar azi am dormit până la 11 aproape. Nu am mai făcut de mult asta, mărturisi Raluca isprăvile ei.
- Când te mai văd?, se auzi vocea plină de dor şi dragoste a mamei.
- Mami, sper ca de Mărţişor să mă ai la pieptul tău, răspunse Raluca, zâmbind, ştergându-şi repede o lacrimă apărută ca din senin.
- De-abia aştept, să îmi spui din timp ce vrei să îţi pregătesc.
- Sigur mama, nu uita nicio clipă că te iubesc, da? murmură Raluca, îi trimise pupici şi apăsă tasta roşie de închidere a convorbirii. Lacrimi de dor au curs pe obrajii fetei, care se îndreptă spre fereastră şi privi în direcţia în care credea ea că este ACASĂ.

Ganduri hai hui

Iarna tot mai insuportabila. In cancelarie, imi spune o colega ca a alunecat chiar la coltul scolii. Imi pare rau, o intreb daca a patit sau o doare ceva. Zambesc usor, amintindu-mi de o prietena care imi povestea ca, atunci cand cazi e semn ca te mariti in acel an sau la scurt timp ( in cazul ei asa a fost). Nu e cazul colegei despre care scriam. Nu am mai cazut de ani buni pe gheata. Chiar am fost sfatuita de curand sa nu mai fiu asa tantoasa, sa ma impiedic. Ha ha ha.
Toate bune si frumoase. Am terminat o parte din ore, asa ca pornesc spre casa pentru o refacere nervoasa. Pe drum, o tipa draguta si cocheta nu avea loc pe aleea formata pe trotuar (e o mizerie infernala in Bucurestiul asta; efectiv te deprima) si m-a impins. Strang din dinti, imi pastrez echilibrul si continui.
Mai aveam atat de putin si ajungeam acasa, cand, cu gandurile hai hui, ma vad pe jos, cu genunchii plini de noroi si podul mainii stangi indurerat. Scot un “Auuu” sters, asa, ca pentru mine, ma ridic, ma scutur (ca o fetita cuminte ce nu vrea sa ia bataie ca si-a murdarit hainele) si imi vad de drum.
Dupa cum observati, am ajuns acasa, va povestesc, inca ma dor genunchii si podul palmei stangi, dar zambesc si astept sa ma marit. Ha ha ha. Fac haz de necaz… caci necazul e mare.
Bucuriile zilei de azi, pana la aceasta ora:
- Faptul ca povestile (seria a doua) au succes (ma bucur pentru ele);
- O fata din Cluj mi-a scris ca vrea sa colaboram impreuna la “nasterea” povestilor;
- Am primit invitatie la teatru de la o buna prietena, care stie ca imi place mirosul de pudra de la machiajul actorilor;
- Un domn m-a oprit sa-mi spuna ca sunt frumoasa (nu-l credeti, nu sunt; dar, “nu-i frumos ce-mi place mie…” era o vorba; daca asa m-a vazut, nu puteam sa-l contrazic; am multumit si mi-am vazut de drum).
Zile senine si speranta si zambet si frumos in jurul vostru sa fie! Si.... ATENTIE: GANDURILE SUNT INTERCEPTATE!

El... un trecut

Pozele fostei nu-i dau pace. Nu le-a văzut de fapt, dar numele lui şi al ei pe acel folder, ţinut special parcă în văzul ei, pe desktop, o dureau. (Ce suflet poţi avea să faci asta unei femei care este în viaţa ta, te place sau nu, dar e acolo şi te răsfaţă, mai mult decât meriţi uneori?). Retina le percepea până în străfundul ultimului strat de celule nervoase.
-Ai iubit-o? întreabă ea, cu sufletul mic mic de tot.
- Da, mi-a plăcut, răspunde el, oarecum mândru.
- La mine ţii? (ce o fi fost în mintea ei să întrebe asta?)
- Da, spune el sictirit, privind în gol.
- Cât, pe o scală de la 1 la 10?
- Hai să alegem o altă unitate de măsură.
- Ok, alege.
- Forme geometrice, de exemplu.
- Bine, spuse ea.
- Cât un triunghi isoscel, zise el.
- Ciudat... şopti ea cu vocea tremurând, inima zdrobită şi picioarele moi, ca şi cum i s-ar fi topit oasele.
Până când oare va mai accepta ea să fie bătaie de joc? De ce se poartă astfel cu ea? Toate se vor aşeza mai devreme sau mai târziu şi vor intra pe făgaşul lor normal.
Voi cât credeţi că înseamnă o iubire de un triughi isoscel? El cât o fi fost iubit?

Oare ea va primi vreodată explicaţii? Cu siguranţă nu! Ar fi bine să îşi ia gândul... Totul a fost un trecut. Poate de data asta, ea a învăţat că merită altceva, merită pe cineva lângă ea... nu o fantomă ce vine dintr-un trecut de vis!