Delfinul Mark... nu mai este

Am aflat din presa ca a murit delfinul Mark, de la delfinariul din Constanta. Avea 31 de ani si a murit de batranete.

Eu, ma indragostisem de el in anul doi de facultate, cand am fost acolo in practica. Datorita lui, voiam sa imi fac masteratul pe delfini.
Sunt fiinte atat de gingase si de inteligente.
Imi pare rau!
Mark, sa veghezi asupra delfinariului din Constanta.

... la intamplare

Am facut-o si pe asta. Mi-am fracturat piciorul, sa vad cum e. Nu e deloc bine, nici pe departe confortabil... asa ca, nu fiti curiosi.

Imi aminteam de copilarie... cand sora mea, mai mica decat mine cu 4 ani, si-a bagat un bob de fasole in nas, a incoltit si a ajuns cu ea la spital. Intoarsa acasa, nu a stiut sa-mi povesteasca ce i s-a facut acolo, si am bagat si eu un ac de brad. Nu a avut acelasi efect. Alunecase, fiind foarte ingust. Nu avusese timp sa se fixeze de mucoasa.

Din cauza durerii, in nebunia mea, ma gandeam: "Ce ar fi sa se intample, la fel de fulgerator si pe neasteptate, sa ma casatoresc. Sa sochez lumea atat de curioasa in ceea ce priveste acest aspect al vietii mele."

Sunt putin trista, abatuta. A fost o saptamana cu multe vesti frumoase... prietene care se casatoresc, prietene care sunt insarcinate. Nu stiu... simt ca nu am niciun rost. Parca sunt o femeie atipica. Am obosit sa mai sper... m-am saturat sa mai astept... nu ma mai consoleaza nici faptul ca exista femei mai frumoase, mai destepte decat mine, care se afla in aceeasi situatie.

Imi amintesc de vremea in care cieam reviste despre copii, doar pentru ca imi placeau pozele de pe coperta. Privesc cu coada ochiului la femei insarcinate, care sunt atat de frumoase! Zambesc copiilor puri si veseli, care ma privesc din comodul lor carucior. Stiu... sunt femei casatorite, care vor sa fie mame si nu reusesc. De ce as spera eu la acest statut, cand inca nu cunosc ce inseamna sa fii sotie?

Oare voi fi vreodata o femeie implinita?

Poate ca da... doar scriu povesti, care vreau sa fie citite de proprii copii.

Fractură

Cum fac eu numai nefăcute? Nu ştiu... dar încerc să vă povestesc.

Joi, la orele 12 mi s-a spus că până luni la orele 12 trebuie să am montate aparatle noi din dotare, ca trebuie sa vopsesc nişte dulapuri şi să fac ordine. Toate bune şi frumoase. Dar sunt singură. Nu vreau să spun că sunt firavă căci am crescut în condiţii grele (pot spune, adică am scos apa din fântână ani buni). Din dorinţa de a nu mă face de râs, de a face din "laboratorul" acela, cât de cât un laborator, m-am pus pe treabă. Vineri, într-o bine meritată pauză, am văzut că piciorul meu drept era umflat şi mă durea. Nu am dat importanţă. A trebuit sa plătesc şi nişte facturi, deci am mers destul pe jos. Credeam că nu mai ajung acasă. A fost şi o mică grevă a celor de la RATB... îmi venea să plâng de durere.

Ajunsă acasă, m-am spălat, mi-am pus o faşă elastică. Durerea s-a estompat.

Luni, în nebunia aceea de lucru... responsabilităţi, aranjări şi rearanjări, cărat de apă distilată de la etajul 1... nu am simţit durerea. Seara, având de făcut diverse pregătiri pentru a doua zi, n-am dat importanţă. Marţi am fost o persoană "importantă". Miercuri, am alergat încolo şi încoace, dar durerea şi umflarea piciorului... m-a dus la medic. Când m-a văzut, m-a trimis la urgenţă să-mi fac radiografie. Cum mie nu-mi plac medicii şi nici nu sunt aşa panicoasă, am zis că merg azi. Am fost la o policlinică, mi-am făcut o radiografie, conştientă că nu-i nimic grav. Când aud că e fractură, zâmbesc. Asta e. E o modă în institut să ai picioarele rupte. Primesc trimitere la ortopedie. Îmi amintesc că am un coleg de liceu, ortoped, sau cum spunea el... "lucrez la oase rupte". Aşa îmi mai amintesc de colegi. E plecat in Belgia, stabilit acolo. Altfel, paote apelam la ajutorul lui.

O perioadă voi fi casnică. S-au redus deplasările mele. Oare trebuie să învăţ ceva din asta? Posibil... în primul rând, nu-mi ridică nimeni statuie că am dat o faţă "normală" laboratorului. Nu voi primi nici măcar o ciocolată.

Zâmbesc... am făcut-o şi pe asta.

Piatra

Apa trece, pietrele rămân.

Citesc "Strigătul pietrelor" de Hikaru Okuizumi, din colecţia Cotidianul. Am aflat că fiecare piatră se formează şi se şlefuieşte în ani buni. Până şi pietricica ce ne intră în pantofi are o viaţă lungă. Unele pietre strălucesc. Altele, doar când sunt ude strălucesc. (Aşa e şi cu oamenii? Trebuiesc puşi într-o lumină anume pentru a fi buni, frumoşi, strălucitori? Nu am găsit încă răspunsul la această întrebare). Depinde de conţinut.

Mă gândeam, la sufletele împietrite. Cât de puternic or străluci? Cât de dure or fi? Ce le poate înmuia? Cred că doar lacrimile... lacrimile cuiva drag, care din dragoste şi durere, îşi doreşte să-l reînsufleţească. Lacrimile calde, care se preling pe umăr, apoi caută febril drumul spre suflet şi-l transformă. Nisipul se scurge la picioare, apa pătrunde în celule, sângele umple cele patru camere spaţioase ale inimii şi sufletul prinde viaţă.

Nu lăsaţi inimile şi sufletele să fie împietrite. Hrăniţi-le cu dragoste şi bucurie.

Mâinile

Întotdeauna am privit cu plăcere mâinile oamenilor. Unele atât de muncite, încât îţi vine să le iei şi să le mângâi, sa le oblojeşti.

Am întâlnit mâini firave, emotive... albe, din care viaţa parcă s-a scurs. Am văzut mâini delicate, îngrijite, frumoase, armonioase, ca şi cum ar fi modele pentru o pereche de mănuşi.

Îmi plac degetele lungi, de pianist, de scriitor, de artist in general. Degetele exprimă aşa mult! Să dau un exemplu: sensibilitate, frumos, gingăşie, artă, emoţie, siguranţă.

Mi-am aminit de o poezie:

"Degetul mare, pleacă la plimbare.

Arătatorul, duce bastonul.

Mijlociul, duce paltonul.

Inelarul, duce geamantanul.

Degetul mic, nu duce nimic, pentru că e mic."

Totul e construit cu un rost pe această lume. Până şi degetul inelar. Cât de romantic este bunul Dumnezeu de s-a gândit aşa, la toate.

Mâinile pot spune atâtea despre tine. Îţi dă în vileag şi meseria dacă nu ai grijă de ele.

Să ne împreunăm mâinile în rugăciune, să mulţumim că le avem şi să le preţuim.

S-au închis porţile

Am promis că revin cu detalii. A fost bine. Oameni constienţi de prezenţa emoţiilor, au adresat întrebări uşoare, mi-au urat succes, au părut sau chiar au fost, interesaţi de domeniul meu de cercetare. Un domn, a dorit sa consulte o carte din biblioteca laboratorului. Fiind o zi cu multă deschidere, am permis şi acest lucru.

La un moment dat, a venit un tânăr, care îmi adresa întrebări, dar în acelaşi timp lua notiţe. De la oboseală eram tare nedumerită. Uitându-mă la ecusonul său, am văzut că este de la presă.

Per total, a fost bine, interesant... m-am descurcat. M-am simţit un om mare. Toţi colegii de seama mea, aveau în spate şefi cu experieţă, care le-au preluat această "povară". Eu, am fost doar eu cu mine.

Vă mulţumesc că mi-aţi fost alături! Am simţit asta din plin şi vă rămân datoare.

Gata! S-au închis porţile, s-a dat drumul la câini şi ne apucăm să cercetăm. Cu mai mult drag, cu enorm de mult spor şi cu rezultate măreţe.

Toate bune să se-adune.

Mă dau mare...

N-am cu ce mă, n-am cu ce... dar ma dau mare. Azi pentru mâine.

Mi-am tuns breton şui, noroc că se poarta. Fac economie, doar lucrez în cercetare. Nu-mi permit lux şi răsfăţ la coafor de fiţe. Mai nou, duc bani de acasă ca să-mi amenajez laboratorul.

Îmi scot rochia de gală, îmi lăcuiesc unghiile, scot pantofii cu toc cui -să fiu la înălţime - şi mă parfumez cu cel mai bun parfum din colecţie.

Poate vă întrebaţi de ce?! E doar Ziua Porţilor Deschise (şi a geamurilor spălate).

Ei... mai este un motiv. Voi ţine speach (hai să zic discurs, să fie româneşte)... în faţa oamenilor din ministere, directori de institute, presei. Neam de neamul meu n-a făcut asta.

Azi, mă dau mare... mâine, nu ştiu ce va fi... cât de mult îmi vor tremura genunchii, vocea nu mai spun... dar comentez mâine seară rezultatul.