Rautate

A fost o saptamana cu multa rautate, de fapt cuvinte rautacioase.

Un coleg, familist convins, ma intreaba de fiecare data cand ma vede cand ma marit. Daca as stii ca mariajul meu ar influenta :-fericirea celor din jur; - caldura in institut;-disparitia crizei economice; - m-as marita saptamana viitoare. Dar, cand stiu ca e doar un motiv de barfa, un motiv de curiozitate nesatisfacuta, ma dezgusta.

Asta e una din "problemele" ce-i framanta pe ai mei colegi.

Alta problema: Exista cineva in viata mea? Are bani? (pentru ca, dupa parerea lor, merit un barbat cu bani). Locuim impreuna?

Urmatoarea este cea legata de silueta mea. De ce sunt asa slaba? De ce nu mananc? Strang bani sa-mi cumpar masina? Sau casa? Sau vreau sa calatoresc nu stiu pe unde? Sau pentru ca imi platesc doctoratul nu am bani suficienti pentru mancare?

Raspunsul pentru toate e unul singur: tin la intimitatea mea. Nu amestec viata profesionala cu cea personala. Da, prefer sa fiu secretoasa.

Gramezi de rautati...cuvinte pline de rautate, rostite taios... Ma intreb: pentru ce?

Culori - de Evgheni Evtushenko

Cand chipul tau
a aparut prima oara
in mototolita mea viata,
am inteles cat eram de sarac.
apoi, cu incetul, lumina
lui speciala purtata pe
arbori, pe rauri, pe mare
a insemnat debutul vietii in culori,
despre care inca nu stiam nimic.
Si sunt speriat, mi-e teama
ca rasaritul se va sfarsi ,
ca minunile,
lacrimile si bucuria se
vor sfarsi.
Teama-iubirea mea-
O hranesc pe cea de neprihanit,
Teama ma invaluie.
Stiu ca minutele acestea sunt scurte
si ca toate culorile din ochii mei vor disparea
cand chipul tau va apune.

TEAMA

Mi-e teama de mor!

Mi-e teama de mine...nu ma recunosc.

Mi-e teama de esec.

Mi-e teama dezamagire.

Mi-e teama de singuratate...dar uneori mi-o doresc.

Mi-e teama de oameni.

Mi-e teama de nou...desi imi doresc sa fac lucruri noi.

Mi-e teama de ceea ce pana acum mi se parea firesc si normal.

Mi-e teama de mor!

...cartea despre mine

“Cutreierand prin uimitoarea lume a basmului, iti doresc ca sa pasesti cu pasi repezi in lumea realitatii de maine in postura de invatatoare sau de ce nu, o gingasa dar exigenta profesoara. Pana atunci eu iti doresc succese depline.” Cu prilejul zilei de 8 martie 1988
Asa a inceput totul… Era un vis care incepea sa fie incurajat de oamenii dragi din viata mea.
Mi-am dorit sa fiu invatatoare, apoi profesoara de limba si literatura romana. Cand am inceput sa studiez chimia, in clasa a VII-a, m-au vrajit elementele chimice, simbolurile lor, iar profesoara m-a fascinat. O femeie tanara, frumoasa, care stia sa impuna respect, sa-si faca materia iubita. In liceu, m-am indragostit de stiinta ce studiaza viata (bios = viata, logos = stiinta). Am participat la olimpiade, am patruns in tainele celulei si am descoperit o lume magica, piese minuscule care pun in functiune un organism, uneori atat de complex cum este omul. Am decis sa urmez facultatea de biologie.
Au fost 4 ani cu emotii, frumusete si durere – in special la laboratoarele cu disectii- dar am obtinut diploma ce-mi oferea libertatea si sansa de a deveni profesoara. Osciland intre munca de cercetare si munca la catedra, am ales sa-mi urmez visul.
Pe ultima suta de metri am facut dosar, depus la inspectoratul scolar si au inceput asteptarile pentru repartizare...scoala generala sau liceu…Emotii intense. Drumuri zilnice la inspectorat, nervi, cozi, imbranceli…pentru ce?! Nu stiu nici eu…nici pana in ziua de azi. Imi pierdusem speranta de a obtine post, dupa atatea zile in care mi se tot spunea ca nu mai sunt posturi pentru biologie. Dar, asa cum spunea Coelho, “atunci cand iti doresti ceva, tot Universul conspira la realizarea visului”, asa s-a intamplat si in cazul meu. Intr-o seara, obosita, dezamagita, am fost trezita aproape de miezul noptii – ca in povesti - de sunetul strident al telefonului. Nu era nimeni altul decat inspectorul scolar pentru a ma instiinta ca s-a eliberat un post la o scoala generala, Scoala de Sud, in sectorul 4.

....................................

Sper sa o finalizez...

Dorinte

Zi trista...

Frigul, si nu e vorba de temperatura scazuta de afara, ci de frigul din interiorul institutului ma determina sa fiu trista, irascibila, neprietenoasa.

Aruncand un ochi pe geam, am vazut o ambulanta in fata uneia din cladirile vecine cu a noastra. Peste doua ore, iesind din laborator cu treaba, arunc din nou privirea pe geam si observ: masina de politie, masina de medicina legala si doua salvari. Un coleg care fuma si privea ce se intampla, imi spune: "Vezi? Sa iti fie lectie. Bucura-te de viata. Nu stii cate zile ai. Ia totul treptat. Vei avea parte de munca toata viata."

Gandindu-ma la asta, am inteles ce vreau de la viata...cel putin pentru anul acesta:

Imi doresc foarte mult sa traiesc, sa simt prin toti porii DRAGOSTEA. Sa iubesc cum n-am mai iubit niciodata, sa fiu iubita si sa eman fericirea in jur.
Imi doresc sa fac fapte bune neconditionat. Doar pentru ca asa simt.
Imi doresc sa scriu...cat mai bine si mai frumos.
Imi doresc sa invat in fiecare zi ceva: un proverb, un vers, un cuvant...orice care sa ma determine sa fiu mai buna, pe zi ce trece mai inteleapta.
Ce bine ar fi de-ar fi asa!

Bucurati-va de viata!

La munca, din nou

Au trecut si sarbatorile, s-a schimbat si anul. Timpul alearga ca nebunul. Acum e luni, acum e duminica.

Au fost 2 saptamani in care mi-am promis sa dorm, sa citesc si sa vizionez filme. De dormit n-am dormit, de citit am citit, dar extrem de putin fata de lista propusa, iar filme 2-3 la televizor.

Sunt multumita ca am vazut oameni dragi: prieteni si rude. Cand m-au mustruluit ca n-am mai fost de 3 ani la ei (adevarul e ca totul in zona se schimbase si priveam de parca vedeam tancuri) am ramas socata. Trei ani???

Oare vom fii vreodata multumiti?

Ma gandeam zilele astea ca mi-e dor de invatamant. Cel putin din doua motive: TIMPUL liber si dragostea elevilor.

M-am simtit utila, "importanta" cand am fost cautata de o eleva, o fata minunata, extrem de citita (imi e rusine sa spun, dar a citit mai mult decat mine...si ar trebui sa-mi fie de mii de ori rusine caci ea e nevazatoare si face eforturi uriase pentru a fii un om cult- dar nu se lasa; imi e un exemplu de viata si de vointa) pentru a ma anunta ca anul acesta merge la olimpiada la religie si sa o insotesc sa-i scriu lucrarea. Facem echipa de vreo 2 ani, dar pana acum am fost la istorie. In astfel de momente imi e rusine ca ma plang in loc sa fiu fericita ca sunt intreaga, in loc sa fac ceva util.

Mi-am propus ca anul acesta sa nu mai pierd timp. Sa-l folosesc la maxim. Sa invat de la fiecare om intalnit ceva, sa spun oamenilor din viata mea ce gandesc despre ei, sa le atrag atentia cand ma supara - pentru a nu ajunge sa fiu dezamagita de ei. Imi va fii greu. Stiu. Pentru ca nu vreau sa supar pe nimeni sau si mai rau sa jignesc. Dar nu mai vreau sa sufar nici eu.

O saptamana frumoasa, vesela, cu spor in toate si avant muncitoresc!

Tot eu sunt de vina

Spuneam acum ceva vreme, ca nu mai am incredere in oameni.

Azi, am citit in revista Psyhologies despre acest subiect si se pare ca tot eu as fii vinovata pentru aceasta neincredere. Ia uitati-va!

"Neincrederea, in anumite limite, si cu buna credinta, ne fereste de numeroase neplaceri. Dar fara incredere, nicio relatie - fie amicala, fie de dragoste sau profesionala - nu poate exista. Care este motivul pentru care unora dintre noi le e atat de greu sa aiba incredere in ceilalti?

Prea multa idealizare Atunci cand nu parintii ne transmit nein­crederea, viata insasi se ocupa de asta: un coleg care ne tradeaza, un prieten care abuzeaza de generozitatea noastra, un partener care ne insala... „Cele mai neincrezatoare persoane sunt cele care au o viziune iluzorie despre viata, idealizand relatiile”, spune Christophe André.

Foarte exigenti cu ceilalti, ei interpreteaza drept tradare cel mai mic gest care nu e conform cu cele asteptate de la celalalt. In anumite cazuri, acest sentiment se dezvolta pana la paranoia: „Nimeni nu e demn de increderea mea, deci toata lu­mea imi vrea raul”. In altele, duce la cinism: „Acest barbat m-a parasit fara un cuvant, toti barbatii sunt niste lasi”.

Fie nu avem incredere in propria persoana, fie asteptam prea mult de la ceilalti. O relatie presupune intotdeauna asumarea unui risc. Trebuie acceptat faptul ca e nevoie sa punem la incercare, de-a lungul unei anumite perioade de timp, primele impresii pe care le avem despre relatie, pentru a vedea cat sunt de adeva­ra­te. Acest risc nu poate fi asumat decat de cel care are suficienta incredere in el insusi astfel incat, in caz de deceptie, sentimentele lui sa nu fie prea ranite. Lipsa de incredere in celalalt este aproape intotdeauna semnul lipsei de incredere in sine."

Deci trebuie sa iau masuri. Asta e...bine ca am inteles inca o data:"Mortu' e de vina." :)