Numai mamă să nu fii!

Când auzeam această expresie „Numai mamă să nu fii!” mi se părea o mare exagerare! Ei, dar ce e greu în a avea copii? Da... ei și ce dacă nu mănâncă! Ei... dacă îi este rău îi va trece.

Acum, trăiesc la dublu rolul de mamă. Copii energici, cu personalități puternice.

Acum o săptămână, rămasă singură cu cei doi, cu multe povești personalizate restante care musai trebuiau scrise în acea zi, cu rufe de pus în mașină, cu rufe de strâns de pe sârmă...plus altele care nu vreau să le iau în calcul (geamuri de spălat, ordine în sertare, etc.).

Am mers la copii în sufragerie. Ana își pusese pernele de la canapea una lângă alta și pășea pe ele. I-am spus să nu mai facă. Atât! Nu am luat alte măsuri, deși presimțeam un pericol. Am plecat în dormitor să mai scriu câteva rânduri. 

Nu mă așez bine, că aud buf și plâns.Mă ridic rapid!

Ajung! Ana era cu capul spart, cu sângele șiroind pe nas. Horia panicat îmi spunea că a făcut buba. Alunecase din pat chiar de marginea mesei de lemn. 

Nu mai știam ce să fac! Să plâng nu avea rost! Am anunțat-o pe mama să vină să rămână cu Horia, după ce anunțasem salvarea. 

Am ajuns cu Ana la spital după ce îi pusesem gheață și comprese și reușisem să îi opresc sângerarea. 

Acolo mi s-au expus modalitățile de a i se face o tomografie sau radiografie: fie în somn dacă doarme liniștit, fie sedare. Efectele secundare pot fi vomă și înecare, fie cancer peste ani. M-am speriat, deși i-aș fi făcut pentru că loviturile la cap nu sunt o simplă lovitură. Dar mimica doctorilor îmi spuneau că nu este cazul. Ana era foarte vioaie, deși era trezită de la 6. Vorbea cu toată lumea. Nu a plâns o secundă. Mi-au spus că e nevoie să merg cu ea la Budimex să o coasă. Mi s-au înmuiat piciaorele. Apoi, o doamnă mi-a spus că încearcă cu plasturi. I-a pus un plasture. A doua zi am revenit la control. Mă așteptam să plângă când vede salvări (deși a fost fericită că s-a plimbat cu salvarea), medici, oameni bolnavi. Nu. Absolut deloc! Rana se lipise foarte bine. Nu a fost nevoie să revenim pentru un alt trei bandaj.

Încă revăd rana când închid ochii. Îmi fac mii de procese de conștiință. Nu sunt o mamă responsabilă. Nu trebuie să îi las nesupravegheați! Mai ales când încăperea nu este un loc sigur! 

La aceeași masă s-a lovit și Horia prin iarnă. A făcut ditamai cucuiul. I-am pus la fel gheață. Nu! Nu sunt demnă de numele de mamă! 

My boy

Horia este băiatul cu ochi de o culoare no -name. Este vesel, ștrengar și sociabil. Atrage priviri și se face plăcut.

Zilele trecute, după ce am mers în parc unde ne-am întâlnit cu o fetiță pe care o cunoșteam, Horia a luat-o de mână și am venit până în fața blocului. Eu am zis „la revedere”, dar Horia i-a deschis ușa și ea a intrat. 

Am urcat și ne-am bucurat de o seară frumoasă, cu joacă și masă. Soțul tocmai pregătise cina, așa că am făcut impresie bună. (sper!)

Așa că, am avut prima experiență de genul. Nu e deloc comod. hahaha. Nu știu ce soacră voi fi! 

Horia are succes la fetițe, mici și mari. Mă bucur că este astfel, cu toate că nu este un băiat îndrăzneț. Dacă este asaltat locul de copii locul în care se joacă, se îndepărtează. Nu insistă să rămână. 

Mă bucur cât pot de fiecare pupic, de fiecare îmbrățișare. Cere în brațe mai mult decât atunci când era bebeluș. Uneori îmi este greu să îl țin, dar accept. Va crește atât de repede și nu voi mai avea ocazia!

Fiica mea

Ana este fetița creață și mult iubită pe care mi-am dorit-o nespus!

Este răsfățată, dar atât de sigură pe ea, pe ceea ce își dorește, pe direcția pe care să meargă! Are parcuri preferate! Desene preferate! Haine preferate. Este foarte cochetă și asta mă bucură, pentru că în ultima vreme eu una m-am delăsat teribil. (să mă pregătesc de o ieșire pe îndelete ar însemna chin pentru ei când sunt nevoită să îi las acasă; să mă îmbrac sofisticat când merg cu ei în parc și alerg, mă aplec de zeci de ori, nu are sens; și astfel am devenit super comodă și mă îmbrac lejer și foarte modest). 

Îi place să cânte și chiar e pricepută în a păstra linia melodică. Are ureche muzicală și ce mă surprinde este faptul că, inventează propriile cântece. Știu! Așa fac totți copiii în etapa aceasta, dar mă amuză și sunt mândră.

Zilele trecute citeam „Erus și Valea Răbdării” de Alec Blenche. Mai mult pentru mine, deoarece am nevoie de inspirație. Îi arătam pozele și îi explicam că băiețelul are părul creț.

- Și Ana! îmi spune și își duce mâna la păr.

Este pasionată de gunoieri, de cifre și să deguste alimente. Nu mănâncă orice... spre disperarea mea, deși am renunțat. Dacă vrea pâine goală, pâine goală o las să mănânce. 

Îi place toboganul! Enorm! Și trambulina! 

Îi place apa, dar nu să o spăl pe cap. (acolo „artist” e taică-su)

Îi place să facă cumpărături la Mega. 

Adoră să se schimbe de zeci de ori pe zi!

În doi, dar de fapt...

După doi ani în care am muncit enooorm pentru a asigura totul (și chiar nu ne-a lipsit nimic,  bine, eu mi-am sechestrat toate dorințele și nevoile personale), când planificasem concediul mult așteptat după trei ani de stat acasă (cu mici excepții - Giurgiu, Galați, Buzău - cu ateliere), s-a întâmplat: soțul a decis să înceapă munca. Hahaha! 

Pe de o parte este bine, căci sunt epuizată fizic și psihic! Plus că s-au adunat ceva datorii.

Pe de altă parte, nu vreau să renunț sub nicio formă la concediul dorit, meritat și așteptat! 

Așa că... sunt o mamă căsătorită, dar care merge peste tot singură cu micuții! Și nu am să renunț niciodată la plimbări, experiențe pentru ei. 

Tot ce îmi mai lipsește este curajul de a conduce din nou, pe distanțe lungi și cu doi copii mici! Dar sigur voi reuși! 

Am nevoie...

E plin internetul de sfatul „cere ajutorul!”

Nu știu cum și cât funcționeazăla alții, dar clar funcționează dacă se tot scrie despre, însă la mine nu e fezabil. 

Am cerut să îmi fie share-uit linkul cu magazinul online. Nu numai că nu s-a făcut, dar nici măcar un răspuns... „nu pot”,„Nu îmi umplu pagina cu așa ceva”, etc.

Nu! 

Am nevoie de odihnă, de o ieșire din cotidian, de CURAJ (pentru a conduce din nou, a fi independentă în mișcare, pentru a-mi duce copiii în parcuri), de înțelegere, de ajutor în casă, de un psiholog.

Uneori... când realizez de fapt că am făcut alegeri proaste, mă întreb dacă așa îmi e scris în harta vieții sau sunt foarte proastă. Se pare că acțiunea de a întreține financiar bărbați îmi iese de minune. Am avut două relații în care am făcut asta. Am ieșit. M-am căsătorit. Soțul și-a dat demisia spunând că va lucra de acasă... și ce să văd? Au trecut doi ani de zile în care a adus vreo 100 de lei toți banii (aa...și încă 100 cadou de la mama lui de ziua de naștere). Timp în care nu i-a lipsit nimic. Iar eu, cu toate... facturi, hrană, diverse activități pentru copii (acesta a fost visul meu... să le ofer plimbări, activități, timp de calitate) și o tonă de oboseală care m-a adus în faza în care pierd foarte mult. Greșesc poveștile și sunt nevoită să le refac pe banii mei, astfel încât eu muncesc gratis și DUBLU. 

Acum, când aveam planificată o mică evadare la mare... soțul a decis să se angajeze, că el nu vrea să fie bonă pe plajă. Dar alți tați cum pot? Dar alții cum merg cu copii de câteva luni în natură? 

Am nevoie de CURAJ să pornesc pe un drum al reușitei și al binelui pentru copii, SINGURĂ! Nu sunt nici prima nici ultima. Nu este o rușine!

De ce?

E trecut de miezul nopții. Sunt obosită  fizic și psihic. A fost o săptămână epuizantă pentru mine... psihic. Am simțit presiune! Am simțit cum grijile, temerile, pretențile celor din jur, dar și dorințele mele de vacanță, de finalizare de proiecte, de validare îmi apasă umerii și sufletul. Mi-am simțit inima grea.

De la o vreme sunt foarte dezamăgită... de mine. Se întâmplă ceva și nu îmi dau seama ce sau de ce. Muncesc enorm pentru fiecare leu sau ron sau euro sau cum s-o mai numi moneda în care se face plata. Cu toate acestea, anul ăsta parcă am muncit în zadar. Cum primesc o sumă de bani, mică sau mare, se întâmplă ceva! Fie o amendă, o somație pentru ceva neplătit, o poveste care trebuie retipărită din neatenția mea și clar am muncit zeci de ore degeaba.... 

Mă doare! Am doi copii minunați, care îmi umplu sufletul de bucurie! Mă întreb adesea, unde greșesc? De ce mie? Am zile când muncesc din zori și până în zori. Ies cu micuții afară și stau cu ochii pe ceas de parcă aș avea de pus bombe. Îi rog să se mai joace puțin singuri ca să termin ce am de scris.... ca să iau bani să îi duc la înot... și la stomatolog (da! avem probleme de acum)... și să le cumpăr biciclete frumoase... iar eu... dau banii în alte părți. 

E nedrept! Acum ceva vreme ne-a fost lovită mașina în parcare. Noaptea! La ora 1. Prinde pe cine poți! De ce nouă? De ce? Nu știu!

Acum ceva vreme începeam ateliere cu o prietenă care punea bazele unei asociații. Eram însărcinată și cu toate acestea, nu m-am dat în lături. Acum, când proiectul a crescut - și nu, nu datorită mie - sunt marginalizată. Mi se ia și mie un interviu, care oricum nu e publicat. Au fost promovate prietene care au mai multă nevoie de bani, de promovare. Doare! Mă amăgesc că sunt apreciată. Dar nu sunt și doare!

Am ajuns la concluzia că a sosit timpul să mă readaptez la condițiile actuale. 

Îmi doresc poate prea mult de la mine... iar eu sunt o epavă. Nu pot fi bună în toate domeniile. Nu pot fi prezentă la toate cursurile, la toate evenimentele. 

Oboseala mă face să fiu arțăgoasă cu cei dragi, să țip la copiii mei pe care mi i-am dorit enorm și care mă iubesc enorm!

Pentru ce? Îmi ridică cineva statuie? Nu. 

Am nevoie de o prioritizare rapidă a acetivităților, dar mai ales a vieții mele. 

Am nevoie de o pauză, de vacanță adevărată! 

Probabil aceasta este și cauza pentru care pierd banii.... 

Nu știu ce să mai cred și mă întreb de zeci de ori pe zi: de ce? 

Povești de viață

Când inspirația și Îngerii creativității sunt cu tine și noaptea visezi povești! Poveștile personalizate pe care trebuie să le scriu. E minunat și îmi doresc să scriu tot mai frumos, să bucur suflete, să alin suferințe, tristeți, dezamăgiri, doruri. 

Îmi doresc să am un laptop nou, performant, dar asta numai când voi merita, când va sosi timpul pentru asta.

Îmi doresc să învăț să îmi fac grafica pentru povești!

Îmi doresc să îmi văd poveștile pe scena unui teatru pentru copii.

Îmi doresc să fiu publicată în țări din Europa. 

Îmi doresc să scriu pentru adolescenți (și am să încep cu povestiri pentru revista liceului). 

Îmi doresc să evoluez în domeniul scrisului, să găsesc timp și resurse financiare pentru perfecționare, pentru lectură și pentru a întâlni oameni/traineri în ale scrisului (de exemplu Liviana Tane. Visez la un curs/atelier de-al ei). Cred că sufăr cronic după socializare și după întâlniri pentru sufletul meu. 

Viața mea s-a transformat în izolare (date fiind proiectele numeroase!), parcuri din zonă pentru micuți și întîlniri pe fugă cu oamenii care îmi comandă povești personalizate (și cărora le MULȚUMESC ENORM pentru gânduri și întâlniri).