Poveştile m-au ţinut trează până în zori. M-am dus la culcare pe la 2 şi ceva dimineaţa. Când a sunat ceasul, simţeam că totul se învârte cu mine, că visele mă caută şi au nevoie de mine.
La cafea, pe repede înainte îmi verific mailul. Elevii îmi citesc poveştile şi îmi dau like-uri pe facebook.
Întâlnire cu poveşti, despre poveşti. Am înţeles - cu toate că ştiam - că poveştile sunt foarte educative, iar biologia, ştiinţa vieţii, le dă farmec.
Ajung la şcoală. Cursurile se apropie de final. Mi-e greu să mă despart de aceşti copii. Din toţi anii în care am predat, cred că aceştia sunt al doilea tur de elevi după care "plâng". De ce? Au bun simţ.... sunt educaţi de către părinţi... eu doar îi susţin în a învăţa despre viaţă.
- Doamna, cred că aţi reuşit să ne cunoaşteţi mai bine decât profesorii care ne predau de doi ani, deja.
Am câteva eleve cărora le-am dăruit cărţi... cărţi de specialitate (biologie, psihologie), care le pot menţine trează dorinţa vie de a-şi urma şi împlini visul. (chiar am avut azi o discuţie despre importanţa lecturii. Cine este de vină că elevii nu citesc? Eu: părinţii. Editorul: educatorul. Nu mă consider expertă, însă, copiii repetă ce văd acasă. Dacă ei nu ştiu ce înseamnă carte până ajung la grădiniţă... e grav. Dacă părinţii nu citesc acasă, ei d ece ar citi? Mama şi tata nu citesc... se uită la Tv.... :) Păi pot să stau eu şi-n cap, că tot nu citeşte copilul ăla).
Mă intersectez cu locuri în care dragostea mi-a zâmbit. Mi se face dor de un zâmbet... de o îmbrăţişare.... de şoapte în miez de vară.....
