Clapele pianului se mişcă într-un ritm ameţitor. Ea
închide ochii şi simte cum muzica pătrunde prin toţi porii. Degetele sunt atât
de subţiri, acoperite de o piele transparentă, fină. Muzica este refugiul ei. Are
nevoie de o soluţie, de o idee, de un plan. Viaţa ei trebuie să se schimbe, să se
transforme, să revină la ce a fost. Gândul o poartă spre amintirea lui, omul de
culoare. Tresare, zâmbetul îi îngheaţă pe chipul palid, cu pomeţii osoşi bine
evidenţiaţi. Sunetul creşte, mâinile devin agitate. Respiră adânc, pieptul
costeliv se ridică şi rămâne suspendat în aer o perioadă. Răsuflă uşurată, dar
pe obraji apar fire argintii de lacrimi. În aerul rece al încăperii, ele
îngheaţă. Probabil şi-a amintit de cel care i-a rănit visele. Muzica este lină,
ca o dezamăgire amară care pătrunde încetul cu încetul în suflet. Se opreşte,
brusc, fără a finaliza melodia. Îşi şterge încet obrazul drept, priveşte atent
şi încordată degetele firave. Se ridică, păşind ferm spre fereastra ce dă
înspre grădină.
-Mi-aţi distrus sufletul, dar nu şi viaţa. Veţi plăti
amarnic pentru suferinţa ce mi-aţi produs. Nimic nu scapă nepedepsit pe lumea
aceasta.
Zăpada argintie acoperea totul, ca un văl fermecat. Apa picurată
de la streaşină îngheţase, transformându-se într-o oglindă.
-Da, oglinda, asta este! strigă femeia slabă, care din
profil părea doar o dungă, cu uşoară curbură la nivelul feselor.
Merse la dulapul din camera alăturată, îl deschise larg, până ce uşile au lovit
pereţii. Zgomotul nu a speriat-o, ba chiar i-a dat putere. A scos victorioasă
oglinda, dar nu oarecare, ci una care avea trei părţi, prinse între ele. Răsuflă
uşurată, timp în care strânse puternic din ochi şi duse oglinda la piept. „Voi reuşi!”şopti tânăra. „Veţi plăti pentru rănile ce mi le-aţi
produs!”
Cu paşii număraţi parcă, cu privirea în pământ, oglinda
ţinută strâns cu ambele mâini, ea se întoarse în camera pe care o părăsise acum
câteva minute. Aşeză foarte atentă
oglinda pe suprafaţa lucioasă a pianului. Mergând cu spatele pentru a nu pierde
din ochi oglinda – de parcă ar fi avut picioare să fugă – a luat bagheta magică
primită în dar de la femeia ce fumează ţigări cu miros de cocos. Stând dreaptă,
cu bagheta între degetele împreunate ca pentru rugăciune, cu ochii închişi şi
muşcând uşor buza de jos, tânăra se gândea la ceva. În scurt timp, să fi fost
trei minute, în dreptul fiecărui compartiment al oglinzii a apărut: un ţânţar,
un scarabeu şi un melc.
„Da, a funcţionat!” îngăimă fata. „Acum să vă văd
dragilor frumoşi. Priviţi-vă cât de frumoţi sunteţi. Aşa arată sufletele
voastre.”
Ţânţarul era bărbatul vorbăreţ... vorbăreţ şi atât. În
rest un fricos, un frustrat şi-un complexat, care nu a avut puterea să-i
explice de ce a ales să renunţe. Este figurantul care crede că ştie a zâmbi,
uitând de depresia cumplită din care această femeie puternică l-a scos în iarna care a trecut. Omul care nu a apreciat
că a fost salvat dintr-o criză urâtă de astm de bunătatea ei, care i-a stat
alături sub cerul înstelat, hrănindu-l cu struguri şi răsfăţându-l ca şi cum
l-ar fi iubit de-o viaţă. “Plăteşte scumpule pentru indiferenţa ta”. Ţânţarul se
privi de două – trei ori în oglindă şi muri, strivit de propria îngâmfare.
Scarabeul este un gândac cu personalitate, însă doar la
exterior. În adâncul său, plângea în fiecare clipă, avea atâtea răni
nevindecate şi multă răutate, invidie, frustrare adunate în mormane uriaşe. Nu
putea să le şteargă, nu avea cum să le îngroape, căci erau prea multe. A
considerat că îi este la îndemână să le verse în viaţa ei. Ea le-a primit, a
încercat să-l vindece de răutate, să-i spele şi să-i panseze sufletul. În clipa
în care şi-a înfipt ghearele de scarabeu în părul ei, a înţeles cu cine are de
a face. Un duşman veritabil, de care trebuia să fugă cât mai departe, cât mai
repede şi mai ales pentru totdeauna. Ca trezit din anestezie, scarabeul şi-a
conştientizat fapta şi a regretat sau nu, dar şi-a cerut iertare şi a cerşit
încă o şansă. Cu teamă, dar crezând în iubire până la moarte, femeia l-a
iertat. Mare greşeală a făcut. Scarabeul i-a consumat mare parte din suflet,
din timp şi energie. Din mulatrul chipeş, sportiv, parfumat, ajunsese un
scarabeu negru, fără valoare.Uitându-se în oglindă a murit îngrozit de aspectul
hidos al sufletului său.
Ultimul... hmmm. Se credea a fi cerul şi pământul, Don
Juan-ul şi romanticul nemuritor al tuturor timpurilor. Totul a fost o mască ce
s-a uzat extrem de repede şi a căzut. Chipul a rămas fără expresie, sufletul
descoperit şi atât de gol încât puteai introduce pumnul, iar cuvintele
patetice. Un bărbat care nu a învăţat într-o viaţă să nu facă altuia ceea ce
lui nu i-ar plăcea. Un om fără vise, dar fascinat de visele ei, a crezut că se
poate juca cu ele. S-a înşelat amarnic. Într-adevăr le-a şifonat zdravăn, dar
îngerii le-au salvat la timp din mâinile lui murdare de minciuni. Un om lent ca
el, apatic şi fără idei s-a transformat într-un melc. Unul din acela fără
cochilie, fără adăpost, pierdut printre frunze şi alungat de toţi. Privindu-se
în oglindă, a început să se strângă de durere. În scurt timp, a murit.
Femeia liniştită, fără niciun semn de suferinţă pe chip,
i-a luat pe toţi pe o coală de scris, înmiresmată cu mir. Cu spatele drept,
buzele strânse, a ieşit în curte, şi le-a dat foc. Pe măsură ce focul îşi
înălţa limbile spre cer, chipul ei prindea viaţă, zâmbetul îşi făcea apariţia
între colţurile gurii, iar ochii îi străluceau. Se transforma în Ea, aşa cum
îşi dorea de mult, aşa cum cei dragi o rugau să redevină.
„Ce aş fi fost dacă nu v-aş fi întâlnit? O femeie cu mai
multă energie, cu mai mult timp dedicat sufletului ei, cu stimă de sine, cu
dragoste de dăruit. Acum, va sta o perioadă să caute curajul de a porni pe
drumul vieţii căutându-şi dragostea.”
Pianul o aştepta. Melodia ce se năştea din atingerea
clapelor era veselă, energică, optimistă.
Ea îşi începe o nouă etapă a destinului. Cea spre culmile
succesului, ale iubirii, ale armoniei.
Dezamăgirile, lacrimile şi durerea au fost arse în miros
de mir. Îngerii o iubesc şi au eliberat-o. Venise timpul. Muzica răsună şi sufletul
renaşte.
