Raspuns provocare 5: Maria Matei

"...eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.

Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.

Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.

Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul - ca parinti - pe de-a'ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea."

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt - un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om "cu bucuria'n gat" cum ar spune strabunica lui Matei - o octuagenara superba - om cu multa minte si umor pe masuta mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: " un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului." Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata'mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fi altfel decat tu insati, nu?!).

...Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami - scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani - dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru "Ursul pacalit de vulpe" jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila - o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat - printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta - nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

by Maria Matei

Raspuns provocare: 4. Beniamin.... :)

Primul test de marinar.

De mic îmi plăcea să mă bălăcesc. Vara plecam la scaldă odată cu gâştele şi mă întorceam odată cu ele. Dimineaţa, îmi ungeam o felie de pâine cât roata carului cu untură peste care presăram sare şi piparcă iute şi, ţuşti! Pe Călăştur în jos, direct la vir. Se mai întâmpla uneori ca, în goana mea, să scap crişca de pită care, invariabil, cădea diiirect cu pita unsă în jos; o recuperam, suflam aşa, de mântuială peste ea şi continuam s-o înfulec. Se zice că praful de Banat conţine multe vitamine...Acuma, se cuvine să lămuresc pe scumpa mea cititoare, fetiţa mea Beatrice, asupra unor lucruri : M-am născut în Banatul de câmpie ( că mai sunt şi altele : Îstoria cuvântului « Banat »se trage din limba maghiară, care înseamnă : întăritură. În anul 1241, după îzgonirea tătarilor şi cumanilor cu concursul cavalerilor teutoni, despre care deja ţi-am povestit când am desluşit provenienţa cuvântului Pătârlage, împăratul Ungariei Mari Bela al IV-lea, pentru a preveni repetarea năvălirilor barbare, a format o centură de întărituri, numite banate).

Satul natal se numeşte Opatiţa, care, în limba sârbă înseamnă Soră de spital, călugăriţă. Bizar e faptul că în sat nu există nici o familie pur sârbească...Satul e aşezat la poalele dâmbului Călăştur despre care se spune că ar fi fost ţărm al mării Sarmatice. În sat era un om blajin, care a înebunit din dragoste; s-a apucat cu o cazma să sape o groapă adâncă, pentru a demonstra ipoteza. Copil fiind, mă învârteam pe lângă el; la un moment dat, mi-a aruncat din groapă o păpuşică din ceramică, doar bust, de o construcţie aparte : păpuşica se găseşte în păstrare la o nepoată a mea.. La poalele Călăşturului curge Birduţa, un pârâu care izvorăşte din apropierea comunei Birda, situată la circa 5 km. de Opatiţa. Pârâul dantelează o serie de meandre, formând din loc în loc gropane, unele având şi izvoare proprii, toate denumite după vecinătatea proprietarului : Groapa lui Caragea, lui Hack, lui Lamot, etc. Dar, cel mai mare gropan este virul; în acest vir ne petreceam noi, copiii, zi de vară până-n seară : Când ne era foame, dădeam iama în bostănăriile din vecinătate, sau cucuruz, pe care-l frigeam. Mai se întâmpla să ne pricopsim şi cu câte o pântecăraie, care nu ne perturba scalda : Săream berkopf de pe ţepele lui Herţog, nişte crăcane aflate în larg, provenite de la un copac tăiat special, astfel încât aceste crăcane se arcuiau ca o trambulină şi ne zvârleau cât colo în vir; mai săream şi de pe malul abrupt, la vreo doi metri deasupra apei, dar trebuia să-ţi faci şvung, altfel riscai să ieşi din apă cu nasul belit...

În toamna târzie a anului 1947 ( aveam 7 ani ) apele Birduţei au început să crească, prevestind inundaţii.Eu, ce mi-am zis : hai să plec până la bunicii dinspre tată, în satul Sângeorz situat la vreo trei km., mergând în linie dreaptă peste izlaz. Zis şi făcut; am luat-o pe lângă malul Birduţei, având ca reper apele din ce mai învolburate ale pârâului. Ajungând pe la jumătatea distanţei, izlazul se umpluse deja ochi; oricât de temerar eram, am sunat retragerea, făcând stânga-nprejur, dar era cam târzior, pentrucă peste tot nu vedeai decât o mare de ape. Cu turla bisericii pe post de reper, înaintam mai mult în stilul bâldâbâc; mă mai îngreuna şi un pulovăr masiv din lână, croşetat de două nemţoaice din familia Amin, care au fost « rechizişionate » după război de ruşi; întoarse după doi ani din lagăr, s-au dedicat facerilor de bine; aşa m-am pricopsit şi eu, şi fraţii mei cu lucruri croşetate de surorile Amin. Cu chiu, cu vai, am ajuns acasă, vânăt de frig, dârdâind din toate încheieturile. Maica m-a dezbrăcat la pielea goală, m-a învelit în cearceafuri ude, mi-a vârât pe gât ceai fierbinte, ca a doua zi să arăt ca nou născut...

Acesta a fost primul meu test de marinar temerar...

Raspuns provocare: 3. Vavaly

Copilaria este o stare

"Copilaria nu este o varsta, este o stare!" - este parafrazarea unei celebre zicale . A fi copil nu presupune o varsta de cativa ani, ci un suflet deschis, o candoare si o inocenta ce cu greu o mai regasim intre oamenii maturi de azi, copiii de ieri.
Uneori, cand incep sa iau lucrurile prea in serios, stau si ma intreb: unde a plecat copilul din mine. Dar apoi, cand o peluza inverzita imi face cu ochiul si ma indeamna sa imi scot sandalele intr-o zi torida de vara, si ma face sa ma bucur de mangaierea umeda a ierbii, sau cand frunzele toamnei ma imbie sa iau in piept cate o gramada mai mare, viu colorata, imi dau seama ca acel copil ce am fost odata, este inca acolo, nu a plecat si, sper eu, nu va pleca vreodata.
Copilul din mine m-a insotit pe drumul vietii, si-a facut simtita prezenta cu toata candoarea pana tarziu, in tinerete. Este cel care ma indemna sa port codite multe, impletite, chiar studenta fiind si cativa ani dupa aceea. Este cel care m-a facut sa nu tin cont de conventiile sociale, sa traiesc asa cum am simtit, sa nu fac compromisuri in ceea ce priveste viata mea, iubirea, felul de a trai. Uneori am simtit ca am descoperit cu adevarat copilul din mine abia in tinerete.
Copilul ce am fost, la varsta copilariei, era un copil timid, cu cateva complexe firesti, cu o libertate limitata de acele vremuri si acea educatie specifica epocii. Totusi copilaria mi-a fost plina de joaca, de jocuri, de compania multor copii, de compania fratelui meu. Escapadele noastre la cules de visine, cirese si alte roade ale copacilor erau adevarate aventuri. Uneori ma intreb: oare copiii de azi sunt mai putin copii necunoscand toate astea sub forma aceea libera si inocenta pe care am cunoscut-o noi?
Ca adult cu copil, ma simt responsabila si datoare sa eliberez copilul din mine, sa ii dau voie sa se manifeste alaturi de copilul meu. A avea copil eu cred ca presupune si o intoarcere la copilarie. Cand copilul meu vine cu o prajitura imaginara la mine, simt ca redevin copil savurand cea mai buna prajitura din lume.
Cand picturile noastre naive ni se par opere de arta atunci vorbeste copilul din mine. Cand o mica constructie din cuburi devine castel, atunci copilul din mine se bucura ca de reusita celui mai mare arhitect.

Nu lasati sa plece copilul din voi. El este acolo si va ajuta sa va bucurati de frumusetea Pamantului, va ajuta sa depasiti incercarile vietii, va aduce zambetul pe buze atunci cand credeati ca numai este posibil acest lucru. Aveti grija de copilul din voi si ocrotiti-l alaturi de copii vostri!

by vavaly

Raspuns provocare: 2. Adriana Alexandru

Povestea copilului din mine

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti :)
A fost odata o fetita cuminte si frumoasa care traia alaturi de parintii ei minunati si de surioara ei iubitoare. Ii placea sa mearga la scoala zi de zi pentru ca acolo era locul in care invata numai lucruri frumoase si intalnea numai copii buni si frumosi, la fel ca ea. Invatatoarea o intampina zi de zi cu un zambet calduros si un glas bland, la fel ca cel al mamei. Se intrista mereu cand venea vacanta de vara pentru ca nu-si mai vedea colegii si mult iubita ei invatatoare insa tristetea se risipea imediat ce ajungea acasa pentru ca stia ca ultima zi de gradinita insemna prima zi de vacanta la bunici. Alerga in graba pe scari sa-si faca bagajul din care nu lipsea niciodata cadoul pentru bunici, un mileu cusut de mana ei pe itamina, cadoul pentru capra, un mar, cadoul pentru pisica, niste canafiori, cadoul pentru caine, un os iar pentru gaini avea paine. Din bagajul ei nu putea lipsi caietul de desen si nici culorile... Mai avea o carte cu Evanghelia in imagini, pe coperta era Isus si titlul cartii era ''Lasati copiii sa vina la mine''. Isi lua si cartea si se retragea in gradina cu patura si pisica si citea, citea, si iar citea...
Era un taram de basm acolo pentru ea... Bunicii erau foarte intelepti, se jucau tot timpul cu ea, bunicul ii spunea povesti iar bunica o pieptana...avea parul lung, asa-i placea ei, asa-i placea si parintilor ei...
Se dadea toata ziua in leagan, avea prietene mai micute decat ea...ii placea sa se joace de-a profesoara. Ea era profesoara, prietenele ei erau elevele... Avea si catalog, le dadea teste si examene cu note care erau intotdeauna pe drept. Majoritatea timpului ii placea sa si-l petreaca in compania pasarilor... cauta cuibarele in cele mai improbabile locuri...nimeni nu le gasea, doar ea putea sa se furiseze pe sub craci, pe acolo pe unde isi imagina ea ca ar putea gasi oua.
Vacanta de vara se scurgea foarte repede in compania animalutelor, venea vremea reantoarcerii acasa, la parintii ei iubiti si la sora ei mai mare care o adora. Casa era intotdeauna curata si colorata... simtea o aroma de paine calda de fiecare data cand intra in ea. Mama isi petrecea foarte mult timp cu ea pentru ca nu pleca la servici, tatal era cel care se ocupa de finantele familiei. Ii placea foarte mult sa plece in calatorii cu familia, peste tot, la munte, la mare...se bucura de privelisti in timpul calatoriei pana adormea culcusita in bratele mamei. Tatal ei o alinta mereu si o invata cum sa construiasca mici casute din lemn. Sora ei o ajuta la teme si se juca frumos cu ea si ori de cate ori era suparata mai intai ii spunea surioarei mai mari problema pentru ca stia ca va primi sprijin din partea ei, intotdeauna! Ii placea foarte mult sa danseze, atat de mult ca se imagina o dansatoare pe scena atunci cand isi punea mileul in cap si cearceaful de jur imprejur ca sa para o dansatoare indiana. Nu uita desigur de acel semn rosu din frunte...semnul era important pentru ea.
Fetita trai fericita in casuta ei, cu familia ei!
Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa! :)

raspunsuri la provocare: 1. Ana Maria

Ghiozdanul portocaliu

E adevarat. Nu mai suntem copii, nu mai vrem sa fim. Ne grabim sa ajungem mari, ne grabim sa ne dorim lucruri prea realiste, dorinte care nu apartin sufletului de copil. Cand eram mici, nu cunosteam nici o notiune a timpului, nu stiam nici macar sa citim un ceas. Ne doream sa fim astronauti ori printese, fara sa ne gandim ca asa ceva nu se va putea intampla. E trist, ca nu mai stim sa fim copii.

M-am maturizat, cred. Nu mai gandesc la fel, am alte dorinte, insa stiu ca in sufletul meu imi voi pastra copilaria, pentru totdeauna. Acest cuvant magic, “ copilaria”, m-a marcat. Am schimbat mediul cand am intrat la scoala, intr-o tara de care auzisem doar. Nu stiam nici macar sa vorbesc spaniola, dar am intrat in clasa aceea luminoasa cu masute si scaunele verzi si m-am asezat in primul loc liber pe care l-am vazut.

Parintii mei stateau la usa si se asteptau sa ma sperii, sa nu vreau sa intru. Parca eram cazuta din cer. Toti se uitau la mine cu ochi mari si intrebatori. Cu o seara inainte mama m-a vazut cum imi bagam dictionarul in primul meu ghiozdan de scoala, de care eram foarte mandra , si a inceput sa rada pentru ca nici macar nu stiam sa il folosesc.

Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea, dar momentul acela in care am intrat in clasa si m-am asezat pe scaunelul verde mi-a ramas intiparit in minte perfect. Nu stiu cum am ajuns sa vorbesc spaniola, nu stiu cum am ajuns sa imi fac primii prieteni, nu stiu cum ajunsesem sa fac parte dintr-un grup care ma facea sa ma simt speciala. Insa stiu ca , din pacate, fetita aceea cu ghiozdan portocaliu a crescut.

Vise

E minunat cand lumea crede in ea. :) Teama unei schimbari o face sa nu mai zambeasca. Cauta joburi pe la universitati. Gaseste, spre surprinderea ei, un post: asistent de cercetare. Alt oras. 4 zile pe saptamana, salariul 750 lei. "Nu pot sa cred. As cadea din lac in put."

Se sperie. "Raman aici momentan...."

Mai are de trecut obstacole pe care le credea rezolvate candva. Citeste... scrie... discuta.... Colegii sunt curiosi despre viata ei.

"Cum ai plecat singura la Reghin? Ai un iubit acoolo?"
"Nu, am doar prieteni... "
"Cu ce te mai ocupi in afara de scoala, povesti si iar povesti?"
"Cu dezvoltarea mea personala si spirituala".
"Nu pot sa cred ca o fata deosebita ca tine, este singura."
"Ei... ba sa crezi."

Conduce spre casa. Viseaza ca este din ce in ce mai curajoasa. Viseaza la povestile ei publicate in alte limbi, in alte tari. Vede copii de rase diferite , fericiti, intinzand mainile sa o imbratiseze, cerand frumos autografe.

Zambeste. Intr-o zi va face asta!

Alegerea

Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.

"Nu mai pot! Viata mi-e un chin!"

Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:

"Acestea sunt suferintele tale."

Toata apa se tulbura si se murdari.

Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.

Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.

"Vezi?", îl lamuri înteleptul. "În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea."

Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.

Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit:"Exista cu siguranta o solutie pe undeva, iar eu o voi gasi ."

(Bruno Ferrero)