Singurătate

Cum e sa fii singur cuc.... stiu.
Dar cum e sa fii singur porumbel?

Promovez "Coltul Colectionarului"

candva, imi propusesem sa sterg acest blog. aveam impresia ca rostul lui se sfarsise. cu degete tremurande, cautam butonul care sa-l faca sa sara in aer. cu lacrimi siroind pe obrajii palizi de durerea ce-mi sfasie necontenit craniul, ma razgandesc. este locul ce-mi cunoaste sentimente, trairi, spectacole si carti lecturate. daca ma intorc in timp, de multe dintre evenimentele traite nici nu-mi mai amintesc.

dar, altceva voiam sa povestesc. azi, am simtit cum blogul meu plin de viata - precum ii e numele "BIOS" - isi gaseste rostul in blogosfera.

stiti ca sunt pasionata de carti, lectura (orice, in special biografii) si scris (desi am fost desfiintata public azi). am descoperit un colt al colectionarului de carti vechi, frumoase, utile, care te fac sa te intorci in timp, sa retraiesti clipe dragi, si schimbul de carti intre colegi. ati facut asta in copilarie? ati imprumutat carti de la un coleg sau altul?
iata despre ce vorbesc: coltulcolectionarului.

am descoperit carti dragi, lecturate in copilarie la umbra visinului din curte. am descoperit o carte scrisa de Ilie Tanasache care cred ca ar interesa-o pe prietena mea, Iuliana. m-am gandit cu drag la toti prietenii din blogosfera care iubesc cartile. am o mare rugaminte la ei: sa preia bannerul, sa promoveze acest site. chiar merita. va las sa va convingeti singuri. cred in dragostea voastra pentru carti, lectura si promovarea culturii.

cine ma ajuta sa promovam acest site?

multumiri, ganduri senine, imbratisari magice!

8 martie

La multi ani voiosi, calmi si blanzi, echilibrati si senini, cu zambete si bucurii nenumarate, ganduri alese si tot ce este mai frumos, tuturor femeilor (si fetelor) minunate pe care le cunosc,(colege, prietene, cititoare ale blogului) le admir si pe care imi doresc sa le fac fericite ca m-au intalnit!

La multi ani mama! V-am spus ce mama adorabila, talentata si speciala am? Da, a fost o mama exigenta... dar in momentul in care mi-am luat dreptul de a-mi controla viata, nu s-a opus. Stiu - si-i multumesc - ca daca nu ar fi fost ea mama mea, nu as fi fost atat de feminina, sensibila, placuta si apreciata. Am invatat lucruri deosebite: de la a fi unica (prin faptul ca iti tricotezi un pulover, sau iti crosetezi un guler - aveam gulere speciale la uniforme in scoala) pana la a darui neconditionat si a lasa loc de buna ziua de fiecare data.
Te iubesc enorm, mama! Pe zi ce trece mai mult.... si vreau sa fii mandra de mine, intr-o zi (cat mai curand, poate)!

*
pentru mine a fost o zi deosebita: flori, imbratisari, zambete, urari deosebite ( "sa te mai ingrasi putin, desi ai o silueta de invidiat"; sunt masurata zilnic, mai rau decat daca as participa la concurs de Miss), mesaje si telefoane de la domni.
ieri, am primit in dar o carte "Podul suspendat" de Suzana Deac, de la cititordeproza. multumesc!
tot ieri, am gasit in parbrizul Matizului meu fâşneţ, un mărţişor. am zâmbit tot drumul spre casă. e minunat să ai parte de astfel de surprize. pentru mine chestiile astea şi felicitările, cuvintele frumoase, fac mai mult decât un Nissan la scară.

Cadou de 8 MARTIE, doamnelor, domnisoarelor ce ma citesc :)

- fragment din romanul la care lucrez. -

Seara cea mare sosise mai repede decât o dorea tânăra directoare a revistei „Femeia, cariera şi familia”. Emoţii, retuşuri, rochii peste rochii, pantofi, nehotărâre, toate au pus stăpânire pe firava Raluca.

- Mi-am promis de nenumărate ori că voi fi mai organizată şi mai decisă în ceea ce priveşte ţinuta pentru un eveniment important.

Într-un final s-a hotărât asupra unei rochii negre, în encoeur, largă de sub sâni, care se oprea deasupra genunchilor osoşi ai Ralucăi. Cerceii şi medalionul din argint reprezentând un triunghi isoscel (parcă at fi simbolul prieteniei lor), accentuau bunul gust şi eleganţa fetei. Ceasul argintiu, accesoriu indispensabil pentru o femeie punctuală, marca încheietura subţire a mâinii stângi. Un inel simplu, amintire dragă de la mama ei, ocupa inelarul stâng. Pantofii negri, cu toc de înălţime medie, aşteptau cuminţi pe hol, încă puşi în cutie. Geanta plic era aşezată lângă cutia pantofilor.

Telefonul o scoase din starea de agitaţie care o copleşise.

- Prinţeso, eşti pregătită pentru marea petrecere?

- Da, prinţule!

- Bine. Vin să te răpesc în maxim treizeci de minute.

- Te aştept, frumosule!

Raluca a pornit aparatul de radio pe frecvenţa postului Romantic FM şi şi-a verificat machiajul – simplu, tipic ei, puţin fond de ten, rimel şi gloss -, apoi a aplicat un strat de lac de unghii transparent pe manichiura perfectă.

Soneria a făcut-o pe Raluca să tresară.

- Oauu... eşti o zeiţă corintiană! Zeii au fost inspiraţi în ziua când ţi-au oferit frumuseţe.

- Ha ha ha. Nu-mi doresc decât să se termine totul cu bine.

- Va fi mai mult decât bine!

Vlad şi Raluca au parcurs drumul tăcuţi, păstrându-şi energia pentru petrecere, acompaniaţi de muzica lui Richard Clayderman. Ceilalţi colegi erau prezenţi în incinta locaţiei, verificau ultimele detalii, aranjau numele invitaţilor pe mese.

- Am venit cu forţe proaspete, aşa că exploataţi-ne! spuse Vlad efervescent.

În curând, invitaţii au început să sosească. Discuţiile s-au legat de la sine, veselia şi buna dispoziţie au pus stăpânire pe întreaga atmosferă.

Urma discursul Ralucăi, apoi petrecerea era declarată deschisă.

- Îmh... îmhh, îşi drese (reglă) vocea Raluca. Stimaţi colegi, colege, prieteni, oameni buni, vă mulţumesc în numele meu şi al colegilor mei pentru că ne sunteţi alături în această seară, înr-un moment foarte important pentru noi, echipa revistei „Femeia, cariera şi familia”. Am crescut sub ochii voştri, ne-aţi ajutat să evoluăm frumos prin critica atât de constructivă, şi am împlinit trei ani. Nu e uşor să ai trei ani! Încă suntem mici, avem emoţii, facem greşeli, suntem înlăturaţi de cei mari şi solizi - ca în copilărie când nu acceptam în jocurile noastre pe cei de vârstă mai mică -, dar suntem cuminţi şi ne facem treaba cu poftă de viaţă, zâmbete, energie, suflet şi enorm de multă pasiune. Cu rugămintea de a ne fi sprijin la nevoie şi în continuare, de a ne ierta lipsurile, permiteţi-mi să vă prezint echipa, care a suferit mici modificări zilele acestea!

Raluca face prezentările, numele complet şi rubrica de care se ocupă persoana.

- Acestea find spuse, vă rog să poftiţi la petrecerea noastră! Să înceapă distracţia!

Aplauze, blitz-uri, îmbrăţişări, când, un zgomot puternic, ca o ruptură şi un „au” surd au făcut pe cei din apropierea Ralucăi să întoarcă privirea. Tânăra îşi prinsese piciorul între boxă şi podium, s-a dezechilibrat, a călcat strîmb şi şi-a fracturat glezna. Strângând din dinţi de durere, zâmbea pentru a nu atrage atenţia foarte mult. Vlad a văzut totul.

- E cazul să mergem la spital, nu e de joacă.

- Încă puţin să se încingă atmosfera, să se consume ceva alcool, şi apoi fugim. Uite, visul tău cu răpirea se îndeplineşte. Încă o dovadă a celebrei expresii „ai grijă ce-ţi doreşti, căci se poate întâmpla”.

- Felicitări pentru revistă. Nici nu ai spune că e condusă de o femeie aşa plăpândă. Nu ştiu cum reuşeşti să te menţii astfel, spuse o colegă de breaslă.

- Mulţumesc mult, draga mea, dar mi-e teamă că nu deţin o reţetă foarte sănătoasă pentru silueta mea, stresul şi munca în exces şi săritul peste mese. Nu pun preţ pe hrană, consum exact cât să rezist. Când simt că mi se face foame sau îmi scade glicemia, dau iama în dulciuri.

- Frumoaso, nu te mai văicări, în curând ai să devii mămică, şi vei vedea atunci luptă cu kilogramele. Ai timp suficient să te îngraşi, replică un coleg de breaslă, între două vârste, distins şi sobru, după care a sărutat-o pe obraz. Felicitări, şi dă-i bice în continuare.

- Mulţumesc domnule Damian! Vă amintiţi cât am plâns după primul interviu cu Octavian Paler, care mi-a fost corectat la sânge de şeful meu de la acel cotidian?

- Ha ha ha. Chiar aşa, cât ai progresat, Ralu! Keep on walking!

- Promit că aşa voi face!

Prinzându-l de braţ pe Vlad, care o privea cum se chinuie, cum ţine piept durerii să nu se arate, declamă:

- Să mergem, nu mai rezist, îmi zvâcneşte osul.

- Era şi timpul, nu ştiu ce e în mintea ta.

- Să ieşim separat, zâmbind, calmi şi eleganţi.

- Doamne Ralu, zău mă înnebuneşti.

Tânăra îi făcu semn discret cu ochiul, îi mângâie uşor obrazul fin, proaspăt bărbierit, şi se îndreptă încet spre ieşire, zâmbind, ciocnind un pahar cu şampanie cu doi-trei invitaţi. Vlad, îşi croi drum prin mulţime cu uşurinţă şi ajunse la aer. Se îndreptă grăbit spre parcare, scoase maşina, opri lângă Raluca şi demară în viteză.

Sânziana, care nu-l pierdea din ochi pe prietenul lor, a observat dispariţia simultană a celor doi, şi se întristă, dar lumea bună din acea locaţie, şampania şi muzica, au făcut-o să uite pentru moment.

- Nu este nevoie să mergi ca la raliu. Îmi doresc să ajungem întregi.

- Off, scuză-mă, ai dreptate, dar inconştienţa ta mă înnebuneşte, mă face să-mi pierd controlul.

- Nu e nevoie, se va rezolva. O cizmă elegantă din gips de calitate, şi tu vei deveni sclavul meu. Mă vei duce zilnic la slujbă, apoi înapoi spre casă, la restaurant sau unde mai am nevoie. Chiar nu-mi permit să stau în medical.

- Plăcerea e de partea mea. Eşti o persoană agreabilă, şi ai un zâmbet miraculos. Îmi vindecă toate rănile, toate durerile, îmi alungă toate gândurile rele.

- Ha ha ha. Cât eşti de mincinos. Nu te promovez în curând, să ştii!

Vlad râse şi viră la dreapta pe poarta Spitalului de Urgenţă.

Piciorul fetei se umflase suficient încât să fie un pericol să-l sprijine în pamant.

- Ţine-te de gâtul meu.

Un infirmier, îi aduse un cărucior cu rotile.

- Mulţumim.

- La camera de gardă, un doctor foarte simpatic, la vreo treizeci şi ceva de ani, o primi pe Raluca şi uitându-se la gleznă, se cam încruntă.

- Este destul de grav, va trebui să vă operăm.

- Cum? strigă Raluca.

- Da, din păcate aveţi fractură deschisă de peroneu.

- Voi rămâne internată, vreţi să spuneţi?

- Doamnă, apoi uitându-se după verighetă şi sesizându-i absenţa se corectă cât a putut de repede, ma scuzaţi domnişoară, vă vom ţine două-trei zile sub observaţie.

- Vlad, uite cheile de la garsonieră. Te rog să te duci acasă, să-mi iei cele necesare pentru spitalizare. Dacă nu te descurci, sun-o pe Sânziana. S-ar putea să te pierzi la lenjeria intimă, spuse Raluca râzând.

Doctorul, care se întorsese cu spatele pentru a le conferi o oarece intimitate zâmbi şi el.

Un infirmier tocmai ce a venit să-l anunţe că sala de operaţii este pregătită.

- Mă întorc cât pot de repede.

- Nu Vlad, nu e nevoie. Poţi rămâne să te odihneşti şi vii mâine dimineaţă.

- Bine, încăpăţânato!

- Domnule doctor vă rog să vă aveţi grijă de ea.

- Mergeţi liniştit, totul e sub control. Si, credeţi-mă că de femeile frumoase avem întotdeauna grijă.

Această replică nu a fost pe gustul lui Vlad, care aruncă un schimb de priviri când la docor, când la Raluca.

- Dă-mi un pupic curajos şi unul prietenos, şi fugi la odihnă! Ne vedem mâine dimineaţă. Ce bine că este weekend şi te pot avea lângă mine.

Vlad se conformă, prilej prin care Raluca îl prinse de gât şi-i şopti:

- Poate reuşeşti să mă scapi mâine din ghearele acestui monstru.

- Gata, e timpul să intrăm în operaţie. Este târziu şi nu ştim cât va dura, ce complicaţii pot apărea.

Vlad a rămas în loc, uitându-se după prietena sa până când a dispărut după nişte uşi grele, verzi, sinistre. Scuturând uşor capul, a pornit grăbit spre ieşire. Nu suporta spitalele, de când îşi pierduse iubita pe unul din paturile de aici. În liniştea şi răceala nopţii, bărbatul a dat frâu liber lacrimilor stăvilite cu greu în faţa suferinţei unei alte femei dragi. „Doamne, sper să nu mi-o iei şi pe ea!” Gândurile i-au fost întrerupte de melodia telefonului. Priveşte ecranul şi vede Iana.

- Da, Iana, ce faci? Unde eşti?

- Eu unde sunt? Acasă! Ce s-a întâmplat cu voi de aţi dispărut fără rămas bun măcar în toiul petrecerii? Urlau hormonii în voi?

- Cred că ai băut cam mult. Vin la tine şi discutăm.

- Sunt cam obosită, nu îmi poţi sintetiza telefonic?

Moare cate putin – Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.


Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.


Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera

negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui

vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa

staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza

sentimentele inimii.


Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este

nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru

incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si

permite macar o data in viata sa nu asculte

sfaturile "responsabile".


Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu

citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul

din el insusi.


Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu

se lasa ajutat.


Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si

de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.


Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte

de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu

se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste

intrebarea.


Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna

ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul

fapt de a respira.


Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o

fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...


Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare

Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul

Daca va fi sa plangi, plange de bucurie

Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale

Daca va fi sa furi, fura o sarutare

Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica

Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire

Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in

fiecare zi...

Jacques Salome

Nu e de ajuns sa îi spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste în mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este în acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa îmi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
când eu îmi doresc doar sa ne întâlnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi ,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.
Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional
daca nu disting
nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea
daca nu o vad când suntem împreuna.
Nu e de ajuns sa îi promit ziua de mâine
daca nu sunt capabil sa traiesc în prezent.
Nu e de ajuns sa îi spun: vreau sa traiesc cu tine
daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa îi spun: poti conta pe mine
daca eu sunt înca dependent.
Nu e de ajuns sa îi fiu fidel
daca simt ca nu îmi sunt fidel mie însumi.
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul
de a spune toate acestea si mai multe
pentru a începe sa construim împreuna
dincolo de întâlnire, o relatie plina de viata.

Scrisoare într-un tren la oră fixă

Drumuri, apropieri şi depărtări, oameni printre oameni, dureri ascunse în spatele unor măşti zâmbăreţe, chipuri schimonosite de un comic exagerat. Ea se află din nou printre străini, cu inima frântă de deziluzia unei iubiri închipuite. Refugiul ei este scrisul. E tot ce i-a mai rămas într-o lume contorsionată, fără ambiţii şi divin.

Camera hotelului este luminată discret. Televizorul fixat pe un canal muzical, acompaniază singurătatea din sufletul tinerei. Conferinţa la care a fost obligată să participe, i-a lăsat un gust amar. Oameni fără suflet, ferchezuiţi, fardaţi peste măsură, zâmbete false, priviri reci, care te determină să fugi şi să stai cu un animal de companie, decât în preajma lor. S-a scuzat politicos, şi a migrat în camera liniştită, tristă şi impersonală ce o va adăposti peste noapte.

De fiecare dată când simţea cum teama o împresoară, strângând-o puternic, ca într-o menghină, îi scria lui, bărbatul care a iubit-o, aşa cum este ea, cu totul, şi cu bune şi cu rele. Viaţa ei sentimentală s-a sfârşit atunci, demult, o dată cu accidentul.

În faţa colii de hârtie, de culoarea mărului crud, îşi va exorciza gândurile de dor, de jale, de dorintă şi de împlinire, notându-le cu o trăire intensă, vie, crâncenă. Le va trimite liftierului să le ştampileze că sunt în toate facultăţile mintale, apoi le va împături într-un plic parfumat cu Chanel şi va merge cu ele la gară. Ştie că trenul spre Ţara Dorului are oră fixă. Toate scrisorile de dragoste ajung la destinatar mai devreme sau mai târziu, deşi pleacă la oră fixă.

“De fiecare dată când ceasornicul indică orele 9, îmi amintesc că fericirea are chipul tău. Timpul se desprinde de trecut, precum fructul de sămânţă. Mi-ai mototolit viaţa, iar acele ascuţite mi-au pătruns în piele şi m-au zgâriat, adânc, până la nivelul mitocondriilor celulare ce se ocupă cu metabolismul celulei care s-a dereglat. Era firesc, nu crezi? Când omleta nu-mi reuşeşte la fel de pufoasă cum numai tu ştiai să o faci, mi-e îngrozitor de dor de tine. Căutând în cutia amintirilor noastre am găsit mărţişorul locomotivă, însoţit de explicaţia: “dorul nu stă în loc, el zboară… patima iubirii noastre este aburul locomotivei”. Am zâmbit, şi l-am pregătit pentru 1 martie. Încă îmi mai poartă noroc. Mult timp, foloseam ca semn de carte biletul de la prima noastră piesă de teatru. Te-ai supărat atunci, şi mi-ai cumpărat o adevărată colecţie de semne de carte. Aşa a început pasiunea devenită nebunie între timp: oraşul şi semnul de carte. Ah, şi-aşa de repede trece timpul când îţi scriu. Te bucură toate aceste copilării pe care le depăn cu mai mult sau mai puţin haz? Îţi rămân datoare pentru totdeauna, căci de dragul semnelor de carte citesc enorm şi văd monstruos. Mi-e dor de un scrabble pe covorul alb din camera de zi, după o zi obositoare de muncă. Tu îmi aduceai primăvara de fiecare dată la timp. Cred că aveai pile la ministerul Timpului! Am ajuns aici fiindcă aşa s-a întâmplat. Nu există niciun alt motiv. Am ajuns aici ca un nasture într-o butonieră şi aşa am rămas. Ah! Să îţi mărturisesc că mai am de tricotat mâneca dreaptă a puloverului şi e gata. Hmm. Mi se pare aşa ciudat că încă mă consideri muză! Relaţia noastră: tu acolo, eu aici, este interesantă. Ai descoperit cât de mult comunicăm? Nu mă întreba cauza. Nu am descoperit-o şi nici nu vreau să o găsesc. Încă îmi mai cumpăr irişi, da, florile mele norocoase, cu petale în număr de cinci, ziua mea de naştere. Da, da, ştiu, sunt iris în zodiacul floral. Îhmm… nimeni altcineva nu mă va cunoaşte şi răsfăţa asemeni ţie. Oricum, ştii cât te-am iubit, iar cuvintele sunt prea sărace să exprime mulţumirea. Uite, acum mănânc un măr, pentru a prinde putere să ajung la gară. E târziu, orele aleargă înnebunite spre zorii zilei, de parcă ar fi premiate. De fiecare dată când îşi expediez scrisorile, port rochia albastră care îţi plăcea ţie. Ha ha ha. Nu ştiu dacă rochia pe umeraş sau pe trupul meu. Lacrimi afurisite de dor se preling din căuşul ochilor mari, căprui, luminoşi, şi mă grăbesc să împăturesc scrisoarea în plicul parfumat cu Chanel, pentru a nu face o mare baltă şi să nu mai înţelegi nimic. TE-AM IUBIT ŞI TE VOI IUBI MEREU!”

Bagajul era gata. Un duş rapid, machiajul refăcut, rochia albastră, cu mâneci trei sferturi, cambrată pe talie - încă mai purta atingerile lui în fiecare celulă -, scrisoarea ţinută în mână de teamă să nu se rătăcească printre documentele ştiinţifice şi a părăsit camera impersonală a hotelului modest. Îşi privi ceasul. Era târziu, aşa încât chemă un taxi, care a dus-o la gară.

Trenul ce transporta scrisorile spre Ţara Dorului se pusese în mişcare. Cu ultimele puteri, ştergându-şi lacrimile, a aruncat scrisoarea în unul din vagoane. S-a oprit, mâinile s-au rezemat pe genunchii osoşi, iar privirea a însoţit trenul până ce a fost înghiţit de o curbă.

“Ultima scrisoare dragul meu nemuritor, dar rece!”