rugaciuni ascultate...

in linistea bisericii Stavreopoleus... 3-4 oameni se inchina si se roaga. fac acelasi lucru si ma grabesc spre iesire. sunt oprita - de ce eu si nu altcineva habar nu am - de o doamna care imi spune:

"in partea dreapta a icoanei, sunt moaste ale unor sfinti. atingeti-le".

ma intorc, usor rusinata - caci am credinta mea, nu sunt la curent cu obiceiuri si reguli bisericesti - ma inchin, cer iertare... si plec.

o panza grea s-a ridicat de pe sufletul meu...

poate am fost iertata... poate acei sfinti se vor ruga pentru iertarea greselilor mele si ma vor ajuta sa gasesc drumul corect in viata!

e soare si prea cald... mereu nemultumita... si oare voi fi candva acolo unde imi doresc? dar voi deveni ce vreau cu ardoare? sunt sigura ca da... ingerul meu pazitor, ce-mi sade pe umarul drept, spune ca imi va fi bine, si celor dragi mie la fel.

oboseala isi lasa amprenta...

ma misc in reluare. niciodata nu stateam la catedra. acum, e primul lucru pe care il fac. sunt obosita fizic si pisihic. suparata pe colegii care imi impun sa trec anumiti elevi. de ce sa cedez eu, si nu alti colegi?! ne meritam soarta, noi cadrele didactice. cum sa te mai respecte, cand tu, stie nu stie, il treci?!

inchei medii peste medii. ochii imi obosesc si cer lumina si soare.

o colega imi spune ca fiica ei "creste" cu povestile scrise de mine. un licar de bucurie si speranta imi inunda sufletul. "cand mai ai timp sa scrii, Claudia?" "nu stiu, adevarul este ca, m-am cam intins in o mie si una de directii, si parca nimic nu-mi mai iese".

iar ma ia gura pe dinainte si spun din visele mele oamenilor rautaciosi din jur. oare ma voi invata vreodata minte sa tac? sper ca da!

lecturez un jurnal in care ma regasesc - cu tot cu crize biliare (aceleasi simptome atent descrise) si cu scrieri de povesti pentru copii.

ma retrag la odihna. mai am un hop maine si apoi ma pot declara in vacanta bine meritata!

seara linistita si vegheata de ingeri!

zi de marti

zi de marti. ma pregatesc pentru sustinerea referatelor. vreau sa schimb fundalul la prezentarea power point - realizata de un bun prieten (sunt asa obosita sau puturoasa sau plictisita sau dezgustata de tot ce inseamna invatamant incat nu mai am stare sa fac nimic) - a referatului. aleg un scris de culoare deshisa... stiu ca nu e bine, dar sunt contra cronometru si nu mai pot modifica nimic... m-am enervat. nu-mi mai iese. ramana asa, stiind foarte bine ca nu se va vedea pe retroproiector.
imi fac un dus si incep sa ma imbrac. cand sa trag dresul, se rupe. deci... e imposibil. iau alt dres, si pe ultima suta de metri ies din casa.
dupa o statie autobuzul nu mai porneste. ahhh! fir-ar sa fie: e marti! as vrea sa renunt... sa nu ma mai duc la facultate.
ajung la 12 fix la facultate. in comisie, se afla unul din cei mai "carcotasi" si perfectionisti profesori. imi vine sa renunt - pe bune acum -, sa nu mai sustin nimic. profu desfiinteaza tot ce prinde. pe de o parte, are dreptate.
intr-un final... dupa emotii ce mi-au topit 2 cm de tesut adipos (de unde nici eu nu stiu), imi iau inima in dinti si prezint referatele. ce poate a-mi face? da... toate bune si frumoase stiintific vorbind, proful se stramba la mine si imi spune ca tehnoredactarea necesita retusari majore. gasesc o scuza - penibila pentru mine si nivelul universitar, dar adevarata (probleme de sanatate, si nu am mintit) - proful se mai stramba o data si-mi zice: "in toamna - mai am un referat - sa nu te mai prind cu asa ceva". da da da... seful sa traiti!
am scapat cu viata la orele 19. intelegeti ce chin este pentru mine Gradina Botanica? 7 ore de gene, ADN, mucegaiuri, ciuperci, imunoglobuline, mucoase gastrice si bacterii... ihh... fiecare examen, fiecare intalnire cu profesorii inseamna un junghi in inima, stiind ca nu am vrut sa urmez cursurile acestei facultati. dar, pentru ca nu ma pot face de ras, e necesar sa citesc si sa invat biologie.
pornesc alene pe aleile gradinii. ma suna colegii de la scoala sa ma intrebe daca pot incheia ei din medii - dirigintii de la clase. "daca voi vreti, cu mare drag!"
sunt atat de obosita incat nici nu mai pot vorbi... sunt destul de irascibila si inceata. acum, tot de la obsoseala, stau si scriu - amintiri neinteresante - in loc sa ma odihnesc. dar nu pot... nu ca nu as vrea.
ma retrag la lectura. citesc "Crestetul Ghetarului'" de Constanta Buzea, sotia lui Adrian Paunescu - un jurnal emotionant, cum rar am citit, pe care vi-l recomand cu caldura, caci mi-a fost inmanat cu dragoste de o buna amica, Oana.

poze din excursie

zi cu emotii

zorii zilei imi bat in geam.

-buna dimineata. am venit sa te racorim.

-buna dimineata sa fie pentru noi toti, raspund si ma asez in pat.

nu mi-e somn, dar simt nevoie sa stau putin cu gandurile mele si sa le asez cronologic, in ordine.

emotiile apar si imi patrnd prin vene. le simt cum circula si in curand ajung la inima. ma ridic si merg sa ma spal ci apa rece.

"inca putin, imi spun si incerc sa ma incurajez. ai trecut si prin mai greu de atat. poti, si va fi bine. esti o invingatoare, tu stii asta, dar adesea uiti, lasandu-te prinsa in mrejele emotiilor. sunt oameni dragi, care iti tin pumnii."

simt ca viata mea se va schimba in curand. simt ca voi deveni MATURA si mult mai asezata - la propriu si la figurat. am emotii si pentru asta, dar imi doresc. vreau doar sa fiu pregatita si sa fie bine. sa nu dezamagesc, sa nu fiu dezamagita.

aseara am scris la o poveste. m-am eliberat. pornesc - cum un bun prieten imi spune - pe urmele lui Creanga (mare talent de povestitor).

acum, iau o foaie si scriu povestea vietii mele ce ma asteata. e atat de senina si calma si vie si frumoasa si vesela si spornica, incat nu-mi vine sa cred ca eu voi juca rolul principal. am facut ceva repetitii, sper sa nu ma balbai, sa fiu stapana pe mine si sa sa fac lucrurile asa cum e bine sa fie: frumoase, minunate, utile celor dragi mie, dar mai ales sufletului meu.

peste cateva ore pornesc spre Gradina Botanica... inca putin ca studenta... inca doua referate de sustinut. hai ca poti! zambeste si daruieste zambete! oamenii au nevoi de ele... azi, mai mult ca oricand!

locuri frumoase din Moldova

trecand prin diverse orase (Buzau, Focsani, Bacau, Piatra Neamt, Targu Neamt, Miercurea Ciuc, Brasov), ma uimea linistea orasului si absenta oamenilor de pe strazi. iar daca apareau, erau atat de calmi, mergeau incet si sigur, stiind ca au timp sa ajunga unde si-au propus.

desi am ajuns pe la orele 21 in Bucuresti, orasul forfotea. oameni grabiti care misunau care incotro.

uneori, imi doresc liniste, si vreau sa stau cu mine si gandurile mele. alteori insa, mi-e dor sa vad oameni, sa le privesc chipul, sa le zambesc, sa ma intrebe daca metroul acesta merge in directia X sau autobuzul numarul 123 ajunge la Mall.

am fost la Agapia si la Varatic. atata liniste si atata frumos, rar gasesti in lumea asta nebuna in care traim.

am vizitat casa memoriala a lui Al. Vlahuta si m-am transpus pentru cateva clipe in acele timpuri, in acele locuri. pai tot sa scrii si sa citesti si sa fii calm si sa socializezi.

am vazut bojdeuca lui Creanga si am facut poze cu personajele povestilor sale. o lume de vis, din care se simte izul de poveste, de copil nevinovat si extrem de sincer, dornic de a face nazbatii.

mi-a facut bine simplitatea acelor locuri, acelor timpuri... am inteles ca se poate - acum pe timp de criza, cand nu sunt bani - sa faci lucruri frumoase din nimic, se poate trai optimist atat timp cat vrei si ai alaturi oameni dragi...

ma adun si ma rog sa fac lucruri cat mai frumoase pe care sa le impartasesc cu numerosi oameni dragi...

... din excursie

obosita, dar cu mare dor de voi, cititorii mei fideli... impartasesc ce am adus din locurile frumoase ale Moldaviei noastre, pamant cu iz de poveste...

am scanat - pentru a-i pastra autenticitatea - scrisoarea lui Al. Vlahuta catre fiica sa Margareta (casatorita Stefanescu; a fost pictorita) la implinirea a 17 ani. pe mine m-a impresionat si este atat de plina de invataminte, incat sper sa va bucure. dati click pentru marire...

am vizitat casa lui Vlahuta de la Agapia, unde de fapt a locuit mama scriitorului, care a fost calugarita la manastirea Agapia.