Lecţie

Credeam ca nu te poti schimba ca om. Azi, am inteles (stiam eu ceva ceva, dar nu eram sigura) ca SE POATE. Moartea unuia din parinti, rautatea oamenilor, diferite intamplari in viata… te schimba, te fac sa percepi viata altfel, sa te bucuri de lucruri marunte: o plimbare prin padure, o adiere, un avion ce decoleaza, o multitudine de flori colorate... etc.
Frica de timp… ne face sa ne schimbam comportamentul… sa acceptam unele lucruri pe care acum cativa ani nici nu voiam sa le luam in calcul.
Cand stii ca in curand implinesti 40 de ani… si nu ai o familie… ai face orice sa o ai…. Accepti sa faci si nunta si sa obtii o hartie, care te sperie de fapt de moarte. Iti dai seama ca ai facut greseli puerile si ai face orice sa fii iertat.
E important sa iti ceri iertare….
E important sa lasi o portita deschisa spre sufletul cuiva… nu se stie cand viata te poarta spre el si ai nevoie sa patrunzi.
E important sa zambesti si sa oferi… o imbratisare si un gand bun!

Eu... prin ochii Oanei

Sunt putin trista… nimic nou. Asta se intampla pentru simplul fapt ca dau importanta cuvintelor. Discutam cu o prietena despre spovedanie… un subiect care nu imi place. Stiu ca este importanta pentru un credincios… dar, sa fie facuta atunci cand trebuie si cui simti. E necesar sa stii ca ai gasit un duhovnic pentru sufletul tau. (cand am mers la spovedit ultima data, preotul imi dadea exemple – fara nume – din ce auzise de la cei care se spovedisera inaintea mea. Eu stiam ca spovada e secreta, intre tine si preot).
La teorie, multi ne dam atotstiutori. Am vorbit cu oameni ce au legatura cu religia, si nu au fost asa vehementi. Intr-o lume atat de rea si nebuna, nu ai cum sa fii sfant. Nici calugarii, care traiesc departe de lume, izolati… si tot nu sunt perfecti. Suntem OAMENI, facuti sa gresim si sa ne pocaim! (Cand am fost in excursie, soferul ne arata locul unde o calugarita a calcat o fetita pe trcerea de pietoni, trecand pe rosu; si?). Cum era acea replica din biblie? “Cine nu a pacatuit sa arunce cu piatra.” Da... toti ne batem cu pumnul in piept ca avem credinta… chiar si domnul Becalli. Imi amintesc cum o data, intreba reporterul: “filmati?” ca sa stie daca isi face cruce sau nu. Asta inseamna credinta?
“nu vreau sa te laud si sa iti zic ca esti frumoasa ........daca nu vad asta!; in tine sunt lucruri care se bat cap in cap foarte mult; unele accese de rautate de care si tu vorbesti destul de mult sunt o dovada in sensul asta"… Da, asa este. NU sunt frumoasa… dar stiu ca sunt facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Niciodata nu am crezut ca voi fi placuta de toata lumea… m-as minti si as sti ca sunt mintita. Adesea, imi spun (ca o incurajare) ca, daca sunt iubita de copii, care au suflete inca nepatate, atunci sunt pe drumul cel bun. Nu sunt perfecta, nici nu vreau, nici nu pot. Greseala pe care o fac adesea, este aceea ca, astept ca oamenii sa fie buni… sa daruiasca neconditionat, asa cum si eu o fac… dar eu, astept macar un zambet, un “multumesc”, o imbratisare. GRESIT! Nu e o atitudine crestineasca!
Cand daruiesc… nici nu mai spun… e cel mai corect…
Da… recunosc ca ma dor cuvintele si rautatile, ma afecteaza pana la durere fizica. Banuiesc ca un om posedat de cel Rau nu simte asta… ar trece cu nepasare peste toate…
Am fost mustrata de multa lume ca am postit…. si nu m-am impartasit. Da, e pacatul meu. Stiu ca postul m-a curatat cat de cat… mi-am recunoscut greselile si mi-am cerut iertare. Ma voi spovedi si ma voi impartasi… curand… inainte de un moment important si mult asteptat din viata mea.
Multumesc Oana, pentru aceasta introspectie…

Credinţa, speranţa şi iubirea

"Dar cel mai mare dintre tu-s trele, este IUBIREA."

http://www.youtube.com/watch?v=Sov5zw4rC-w

Fie ca Sfânta Sărbătoare de azi să ne lumineze şi să ne restabilească relaţia cu Dumnezeu. Să fim spăşiţi că nuştim cine suntem şi să cerem Iertare şi ajutor....

Hristos a Înviat!

Hristos A Înviat!

“Toţi copiii azi îmbracă
Ce au mai frumos,
Şi părinţilor le cântă
Învierea lui Hristos!
“Iisus a Înviat din morti
Cu moartea pe moartea călcând
Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Este o poezie de demult... spusă mie de un om drag, de vreo 70 şi ceva de ani... trecut prin multe, dar care nu a uitat niciodată să zâmbească.

Chiar aseară, mi-a spus că, azi, este bine să îmbrac ceva nou... şi-mi povestea cu zâmbet pe chip şi lacrimi în ochi, cum sora lui mai mare, le făcea cipici tricotaţi pe care îi purtau în drum spre biserică. Mi-ar plăcea să ne întoacem din nou la tradiţii.
Iar azi... noi nu ştim ce firmă să căutăm... ce pantofi să purtăm azi. Dar pentru mâine avem alţii? Nu se cade să mergem două zile consecutiv cu aceeaşi. Da... am evoluat ca tehnică, ca trend-uri... dar sufletele noastre s-au piedut... s-au rătăcit. La unii dintre noi, ele se mai întorc... altora nu le mai pasă de ele... le-au acceptat pe cele up gradate... le este ruşine cu ce a fost... de parcă toţi am fi îngeri... Nu, nu suntem. Dar îngerii sunt zi de zi la postul lor - nu chiulesc niciodată -, pe umerii noştri, şi ne vorbesc. Dar noi, ascultăm muzică la căşti, nu auzim ce spun... de aceea suntem răi, invidioşi, ursuzi, deprimaţi...
Ce ne costă să ajutăm? Ce ne costă să zâmbim? Suntem oameni, mai buni sau mai răi, mai educaţi sau mai puţin educaţi.... E oare atât de greu să fim uniţi? Să ne grupăm şi să facem ceva frumos pentru alţii a căror soartă a fost scrisă cu litere de durere şi chin....?!
Azi, voi purta o rochiţă nouă. Am făcut curat în şifonier şi am dat peste o rochie primită de Crăciun, acum doi ani de la sora mea, dar care e scurtă... şi nu m-a lăsat să o port, de teamă să nu fiu fluierată pe stradă. Dar azi, stau acasă... cu cele dragi sufletului meu şi care mă plac oricum... tristă şi veselă, bună şi rea, urâtă sau frumoasă... în toate ipostazele sunt DoarEu, cu o altă pălărie.
Hristos a Înviat! Sper ca de această dată... pentru această răstignire.... să fim puţin... puţin de tot mai buni ca anul trecut!

Relatia mea cu Dumnezeu

Perioada in care ne aflam imi place… si ma determina sa ma uit atent in sufletul meu, sa-mi masor cuvintele si activitatile. Nu sunt o persoana bisericoasa… asta mi se trage tot de al atitudinea celorlati vis-a-vis de mine si credinta mea. Mai merg in biserica, imi mai cer iertare pentru rautatile spuse sau gandite, tot acolo gasesc un refugiu pentru a da frau liber lacrimilor… Candva, in timp ce ma inchinam, o doamna mai in varsta, mi-a reprosat ca nu am capul acoperit. Da, asa este… stiu. Intotdeauna – nu stiu cum reusesc -, dar teoria o cunosc. Plus ca – ramane vorba intre noi -, toate fustele mele sunt scurte. Da, la biserica se duce imbracata in fusta (port femeiesc)… dar ale mele sunt scurte toate (mama si-a dorit fete…si tot timpul am avut fuste scurte, chiar si uniformele; ha ha ha). M-am spovedit de doua ori in viata mea. Ultima data, cred ca anul trecut, m-a “speriat” spovada… sau reactia preotului la ce i-am spus. Mult timp nu am mai vrut sa stiu si sa aud de preoti. (bine, cum eu despic firul in 414, e firesc sa iau totul cu alt sens).
Eu, am relatia mea cu Dumnezeu. Il iubesc si ma iubeste. Simt asta… Ma rog in legea mea… cu propriile cuvinte (asta am invatat de o colega de liceu catolica – “D-zeu te asculta imediat ce tu exprimi ce simti, ce vrei… degeaba citesti 200 pagini din cartea de rugaciuni daca tu esti cu gandul la probelemele tale”)… dar stiu si cateva rugaciuni, uzuale.
Imi plac manastirile – si acum am si doctoratul pe tema asta… icoane, fresca… - am locurile mele unde ma duc cu drag si unde-mi gasesc linistea. Si ma duc cand simt… nu cand se scot moastele sau alte zile sfinte. Sunt convinsa ca grresesc. Nu sunt un bun crestin din punctual acesta de vedere.
Cand ajung in lacas sfant… nu ma rog mai intai pentru mine… ci pentru cel/cea care m-a suparat sau care m-a ajutat, pentru prieteni, colegi, oameni ce apar in viata mea (si dispar la fel de repede, fara cuvinte, ca o ploaie fierbinte de vara). Am invatat pe pielea mea – si am plans cand am realizat asta – ca, platim cu varf si indesat tot ce facem in viata: bun sau rau. Cineva, a incercat sa-mi faca rau fizic, acum ani buni… eram mica si nestiutoare… nu a reusit… dar, la cativa ani, a avut o moarte banala. Poate gresesc eu crezand ca pentru asta a platit. Nu stiu… dar, atunci, am plans si l-am rugat pe D-zeu sa-l ierte.
Imi place sa daruiesc zilnic… nu doar de Paste sau de Craciun. In aceste perioade, oamenii devin prefacuti… impart doar ca sad ea bine, sa ii vada D-zeu cat sunt de buni si minunati, apoi redevin rai, egoisti, injura, barfesc, te imping la metrou, te lovesc si nu isi cer scuze etc.
Citisem pe un blog… un citat ce mi-a placut, dar m-a facut sa ma gandesc profund: “Doar nefericitii privesc spre cer”. Adesea, cand cer sau imi doresc ceva cu tot sufletul, privesc si eu spre cer si spun: “Doamne, daca esti acolo si ma auzi, ajuta-ma sa fie asa cum e mai bine si pentru mine”.
O prietena draga, Delia, care are un blog minunat (si este un psiholog deosebit) “Pur si simplu… despre viata”, la un curs de dezvoltare personala, m-a invatat sa imi fac un folder intitulat: “Ceva de facut pentru D-zeu” si sa las acolo toate “cererile” mele. Se vor indeplini numai acelea pentru care sunt pregatita.
Am scris destul… si finalizez prin: Cineva acolo Sus, stie si aude tot. (am povestit cand a cazut o colega, si eu intrigata – doar am gandit -, “nu puteam sa cad eu, sa ma marit”… si in drum spre casa, la cateva ore de cand am gandit, am cazut din senin… nici eu nu intelegeam cum am ajuns pe jos si ce caut… eram asa suparata ca m-am murdarit. Ha ha ha. Asta nu inseamna ca ma si marit.. dar, de cazut la cerere, am cazut).
Sarbatorite Fericite, cu liniste sufleteasca si intelepciune, dorinta de a fi mai buni, bucurii frecvente (din lucruri mici) si Lumina in casa si in gand!

Vinerea Mare

Zilele acestea, din saptamana Luminata, imi promisesem ca nu vorbesc cu multa lume, pentru a nu fi provocata sa spun rautati. Mi-a reusit, mai mult sau mai putin.
Colegele - inclusiv doamna directoare - mi-au spus ca sunt foarte slaba, fapt ce ma face sa par un copil. Adesea si elevii imi spun. Da, sunt slaba... dar si mama si tata au fost slabi cand erau ca mine. Mama, insarcinata cu mine avea 57 de kg la 170 cm... Asta e... nu-mi pare rau ca sunt slaba... M-am obisnuit cu aceasta remarca rautacioasa.
Dar, ce m-a facut azi sa fiu pentru cateva minute rea, a fost o discutie inutila cu un coleg ce a facut o obsesie pentru mine, altfel nu inteleg comportamentul sau. Anul trecut, la inceputul scolii, am spus sa-i acord o sansa. Am mers la un suc, apoi la un film... Stiam ca nu e ceea ce imi doresc. I-am spus ca nu e genul meu, ca nu ne potrivim. El a facut o criza urata si a spus ca ma iubeste el si ca accepta ca eu sa il iubesc in timp.
- Nu pot face, si as fi rautacioasa si te-as rani. Nu are rost, crede-ma.
A facut eforturi sa isi schimbe stilul vestimentar - desi nu asta era unica problema sau cea majora - insa nu i-a iesit. Vinerea este ziua in care ne intalnim... este ziua in care sunt "complimentata" la greu... dar nu ma simt deloc confortabil.
Azi, mi-a cerut sa ne vedem in vacanta. I-am zis ca nu pot si nu are rost, stiu foarte bine ce imi doresc si mai bine singura decat cu cineva pentru care nu simt nimic, care nu ma atrage in niciun fel. S-a ridicat nervos si mi-a spus ca nu ma va intelege niciodata si ca nici mie nu-mi va fi bine, ca nimeni nu ma va iubi cum o face el.
Atunci, in acele clipe am simtit ura.... apoi m-am calmat... Asta e deja boala: NEBUNIE.
Am iubit si eu si am fost respinsa, am stat si mi-am lins ranile, iar dragostea s-a estompat treptat treptat. Ce m-a deranjat cel mai mult, a fost faptul ca acest coleg, m-a lovit cu propriile-mi dorinte. "Daca eram impreuna din septembrie, CUM AM ZIS EU (barbatul din el simtea sa precizeze acest aspect) in toamna eram parinti." Ahhh.... D-zeu sa il ierte, caci eu simt ca nu mai am forta sa raspund prostiei si rautatii sale....
Vreau sa am copil cu un barbat cu gene alese pe spranceana.... imi doresc sa fie inteligent in primul rand si educat... nu sa il educ eu....(ar pieri tot romantismul).
Imi pare rau ca am gandit asa... dar nu suport mitoconia si obsesiile.

Dezamagita

Ceva nou?Nu... stiu ca nu.
E Joia Mare. Sunt constienta de ceea ce este bine si necesar sa fac... rugaciune... introspectie... fapte bune.
Ma gasesc intr-o stare de oboseala cumplita. Nu stiu sa fi fost astfel vreodata. Organismul nu ma mai asculta efectiv. Habar n-amce se intampla...
Dimineata, greva la RATB...
Imi verific mailul si aflu ca o prietena, foarte buna - candva (ce face timpul cu sufletele noastre) - se casatoreste. Asa a considerat ea ca este frumos sa ma anunte. Bun. Nu comentez. Nu mai am putere si nici rost. Incerc sa iau totul asa cum vine.... Nu mai spun nimic. Eu sunt cea ciudata... mereu corecta si in normele de bun simt.
Mai bloguiesc putin si gasesc povestea trista a unei femei capabile, frumoase, destepte, puternice... dar, inselata, exact cand voia sa isi salveze casnicia.
Nu mai cred in nimic... ce mai are valoarea azi? Juraminete? Pentru ce si pentru cine... cand toti traim dupa instinctul de turma... ne imperechem ca animalele dupa miros.... masculii puternici (selectati de natura sau de contul bancar?) "fura" femelele celor care nu mai pot tine pasul cu tehnologia si luxul. Dar sufletul oameni buni, cui il lasam? Verificati daca il mai aveti. Fiecare purtam o cruce mai usoara, mai grea.... dar nu este cazul sa fugim spre zona de confort mereu cand dam de greu.
Inteleg ca nici banii nu pot salva casnicii sau aduce fericirea (vad atatea divorturi in lumea mondena.... mi se face teama). Pana la urma, tot lucrurile marunte te bucura... o floare, o raza de soare, un mesaj de la cineva care credeai ca te-a uitat, un zambet al unui om de pe strada, un "multumesc" atunci cand daruiesti ceva, privirea unui copil care o cauta pe a ta, "sarut mana" spus de un copil ce nu te cunoaste, dar vrea sa iti atraga atentia....
Cautati lucruri simple in jurul vostru si apreciati-le stralucirea....