13 sa fie.... azi?

Suna telefonul.Off... e sambata, de ce trebuie sa ma trezesc? Dupa un indelung chin, imi amintesc ca trebuie sa ajung la supreveghere la olimpiada de matematica. Mai lenevesc vreo 10 minute, apoi ma rostologolesc din pat, dar am grija sa cad cu piciorul drept, mai ales ca azi e 13.
Ma imbrac dragut - caci si mie imi placeau profele cochete - si pornesc printre stropi de ploaie (ce or cauta astia la final de iarna? de ce nu isi asteapta randul?) reci si ciudosi, ce-mi biciuiesc cu asprime umbrela si umerii. Ajung rapid la scoala, elevii sunt deja veniti. Tipic romanesc, se cheama elevul la 8.30 si se incepe la 10 (nimic nu s-a schimbat de cand eram eu eleva). Draguti, zambareti, imi sunt dragi... imi cauta privirea parca au nevoie sa-i incurajez, sa le port noroc. Ma intreaba de zeci de ori daca pot scrie asa sau invers, nu stiu ce inseamna majuscule...
La plecare, un domn de vreo 60, mi-a tinut haina, dand exemplu unui coleg mai tanar cum sa ma "cucereasca". Am zambit... Mereu mi-am dorit un barbat romantic, cavaler, vesel ( sa stie sa spuna ce trebuie, cand trebuie), un barbat de moda veche pot spune. Am inteles, ca nu se mai fabrica de mult, asa ca, ma multumesc cu ce-mi ofera piata. Dar, fir-ar sa fie, nu ma pricep deloc la acest articol.
Ies la aer, soare si cald si miros de primavara. Zabovesc putin acasa, imi aleg o tinuta sport, primavarateca si pornesc la meditatie.... Elevul meu nu a invatat normal... sunt dezamagita si trista. Ma roaga sa nu ii spun mamei... Ok, de data asta.
Pe drum, trec pe langa o mamica care ii spunea pustiului ei de vreo 5 ani:"Mami, imi promiti ca, si cand vei merge la scoala vom fi prieteni? Si imi vei povesti orice... si vom citi aceleasi carti, si vom discuta despre ele...?" M-a impresionat... o relatie de prietenie intre mama si fiu. Asa de mult imi doresc si eu.

Activitatile mele culturale

Nu am mai scris de mult ce am vazut inultima perioada...
"Up in the air" ... cu George Clooney, un film slabut dupa parerea mea. Bine, bine, frumos George Clooney... genul macho si zambetul sau irezistebil. Un celibatar convins, este cucerit de o femeie frumoasa, de cariera, cu pasiuni comune... cand decide sa o viziteze in mod surprinzator, afla ca avea ofamilie minunata, pe care o respecta. I se implineste visul de a primi un card pentru depasirea numarului de mile zburate... dar il primeste intr-un moment in care nu-l mai binedispune.
Am vizionat doua piese de teatru, "Cum iubeste cealalta jumatate" - fiecare cuplu are pase proaste, dorinte de a incerca si altceva, la orice varsta. Intotdeauna unul iubeste mai mult decat altul.
Cealalta piesa este "Doamna noastra din Pascagoula" - fiecare are procentul sau de nebunie, de avaritie, dar o femeie, poate fi cu succes mama si sotie. Dragostea de mama este prezenta la orice varsta.
Un alt film vazyt "The lovely bones" - un film despre Rai, despre faptul ca totul se plateste in viata, ca moartea poate veni din senin... cand nici nu te astepti.
...
Ma gandesc la viata mea... privesc cat de mult gresesc... sunt constienta de asta, dar nu ma pot aduna sa fac ce e normal si bine pentru mine.

Amintiri

Adun amintirile cu lopata, cu mătura şi făraşul, cu mâna sau cu pămătuful. Le sortez şi le aşez în sertare, pe care pun etichete: amintiri din şcoală, amintiri plăcute, amintiri triste, amintiri pe care le urăsc, chiar nu ştiu de ce nu le desfiinţez, amintiri ce-mi stârnesc hohote de râs, amintiri cu gust dulce, atât de dulce încât îmi ling buzele, amintiri amare, atît de amare de mi se şterpezesc dinţii şi îmi scărţâie neuronii ce vor să facă sinapse.
Uneori îmi vine să amestec toate amintirile să văd ce iese. Oare amintirile pătează? Ar fi cazul să folosesc înălbitor?
Îmi adun puterile, zâmbesc, trag aer în piept, ajunge la plămâni, simt că pot respira – uşurată -, iau sertarele, cu amintiri bune şi nebune, şi le urc în podul casei.
Fie ca timpul să le cearnă, luna şi stelele să aibă grijă de ele, să nu fie furate de monştrii. Sunt amintirile mele, cu bune şi rele!
Amintiri ce dor, amintiri ce mor,
Amintiri de vis, amintiri de nedescris,
Amintiri seci, amintiri reci…
Amintiri în fel şi chip… sau fără chip.

Cuvinte dragi...

Heeii!!
Uitarea si prietenia nu fac casa buna din cate stiu!
"Nu stiu altii cum sunt, dar mie" nu imi place sa ii sufoc pe cei care conteaza pentru mine, cateodata deranjaza si chiar ai nevoie sa fii doar tu cu tine, in general vorbind. Eu prefer sa le fiu alaturi cu orice ocazie, atunci cand au cu adevarat nevoie de cineva, alaturi de care sa rada (cazuri pe care le doresc din ce in ce mai dese), sa stea la povesti pur si simplu sau alte diferite chestii...
Asadar, daca nu vorbim prea des, asta nu inseamna ca nu esti prezenta in fiecare seara in rugaciunile mele si mereu la locul tau pe care l-ai ocupat undeva in sufletul meu.

Te imbratisez cu drag!

... Multumesc, Ady!

Toate vin cand am nevoie mai mult si mai mult de un prieten, care stie ce inseamna PRIETENIA (unii doar o promit, dar stiu sa faca magia de a disparea subit, fara cuvinte... fara ramas bun).

Opriţi timpul! Stopaţi creşterea!

Ne grăbim şi nu ştiu de ce. Copii fiind, ne grăbim să devenim adulţi. Am făcut această greşeală, ştiu prea bine cum e. Îmi doream să fiu mare, să port tocuri, să port dres subţire şi să sa fiu cochetă. Îmi doream să cresc şi să fiu îndrăgostită. Voiam apoi să mă căsătoresc tânără, imediat după finalizarea facultăţii. O parte le-am realizat... altele sunt încă departe. Sau poate nu. Cine ştie de cine mă împiedic mâine. Ha ha ha.

Azi, priveam cu drag la elevii mei, care ard de nerădare să fie mari, adulţi, să aibe bani şi mai ales independenţă. Oricum sunt mult mai liberi decât eram noi... deşi, multi colegi de-ai mei stăteau cu cheia de gât, căci erau singuri. Eu, am fost o norocoasă... mama a stat acasă, să se ocupe de noi (eu şi sora mea).

Încerc să îi determin pe elevi să se bucure intens de această perioadă... de frumuseţea ei. Crescând vor veni griji, probleme, neajunsuri, responsabilităţi.

Dimineaţa, aşa aş vrea să-i spun mamei să scrie un bilet către diriga sau directorul şcolii în care să mă învoiască din motive de... lene bine ştiută... şi dezamăgire de învăţământ...

Dar... sunt mare şi am responsabilităţi faţă de mine... faţă de mama... faţă de elevi... faţă de societate (sau e prea mult?).

Dragi părinţi, determinaţi-vă copiii să iubească şi să trăiască intens această perioadă!

Acolo

Undeva, acolo, nu foarte departe
O inimă bate şi pentru mine.
E o inimă vie, plină de speranţă şi încredere,
E o inimă ce mă aşteaptă.
Nu se grăbeşte încă, dar ştie că va fi bine,

E pregatită pentru alegeri, evoluţie şi schimbări.

....

Totul în jurul meu se transformă... Ritmul vieţii mele e alert, tot mai alert, acum a luat-o la galop. Bucuria din buzunarul drept, îi cere mâna zâmbetului de pe chip. Cercelul drept mângâie o şuviţă de păr. Cercelul stâng ascultă muzică la căşti, e vesel şi dansează.

Nu, pentru mine, timpul nu stă în loc. Viaţa e atât de scurtă, iar eu am atâtea de făcut, atâţia oamenii de văzut, de îmbrăţişat şi de iubit!

Zâmbete şi bucurii am şi pentru voi, cititorii blogului meu!

Fie ca zâmbetul şi bucuria să vă bată la uşă, să vă intre în buzunare şi să vă mângâie la bine şi la greu!

Nu fiţi morocănoşi!

Povestea Ralucăi (III)

Zi de sărbătoare, clopotele bisericii se auzeau puternic, iar soarele strălucea prin nămeţii de zăpadă, ceea ce o îmbie pe Raluca să iasă la plimbare. Avea concediu medical trei zile, şi-a propus că va avea grijă de sufletul ei, ceea ce va şi face.
După un duş energic şi revitalizant, o cremă de corp aplicată cu mare atenţie, şi-a tras rapid o pereche de jeanşi, un pulovăr călduros tricotat acum buni de ea – când nu exista inernet şi nu avea blog, şi nici posibilitatea de a lucra atât de mult de acasă – îşi înfăşură fularul kilometric, şi-a luat rucsacul şi pe aici ţi-e drumul.
Ajunsă afară, în aerul rece şi curat al iernii, se oprii în loc, şi inhală cu poftă o mare doză de aer proaspăt. Nu mai ieşisese de două zile din casă şi plămânii săi aveau nevoie de aer, aşa cum inima avea nevoie de bandaje, dar să nu mai aducem în discuţie acest aspect. Raluca şi-a refuzat confortul de a lua autobuzul şi a pornit încet spre centrul oraşului. De un an de zile, se mutase cu serviciul într-un oraş micuţ de provincie, dar foarte cochet. Avea nevoie de independenţă, simţea că libertatea îi va oferi mai multă inspiraţie, încredere în sine, puterea de a da curs viselor. Azi, se gândea că nu mai fusese de ceva timp - luni bune - la biserică, aşa că, paşii ei se îndreptară către prima biserică ce o cunoştea în drumul ei.
A intrat şi s-a aşezat pe un scaun. Nu prea ştia ce să facă, nu prea ştia ce să spună, dar era supărată pe Dumnezeu în acest moment. „Cum să mai cred şi să mai sper ccă va fi bine? L-am întâlnit pe el, într-o zi în care un mare Sfânt era sărbătorit. Am crezut că ne va fi bine, ne vom iubi până la adânci bătrâneţi, dar a ţinut atât de puţin. Te rog iartă-mă şi ai grijă de sufletul lui. Am fost rea şi poate i-am cerut prea mult, nu ştiu. Lasă-mă pe mine, sunt mai puternică, dar veghează asupra lui. Are nevoie de cineva în viaţa sa, iar dacă eu nu am fost bună, sunt sigură că Tu poţi face minnuni. Iubeşte-l ca pe orice oaie rătăcită – parcă aşa era o poveste biblică – şi determină-l să se iubească mai mult.” O lacrimă ţâşni din ochii frumoşi ai Ralucăi, mari şi plini de bunătate, expresivi şi blânzi. „Nu ştiu ce să mai cred, în cine să mai cred... de ce mi se întâmplă mie? Ce rost a avut această relaţie?” Lacrimile curgeau necontenit, nu mai puteau fi contralate nicicum. Raluca s-a ridicat, a mers spre o icoană, şi-a făcut semnul crucii cu mâna tremurândă, şi paşii aproape îngenunchiaţi de suferinţă. Nu a observat că cineva o privea atent şi zâmbind. Vrând să se întoarcă pentru a ieşi din lăcaşul sfânt, o mână puse stăpânire pe umărul ei.
- Va fi bine, ai sa vezi. Privindu-te, am realizat că eşti o fată bună, cu un suflet minunat, spuse preotul.
- Nu, părinte nu sunt. Nu mai cred în Dumnezeu, sfinţi, arhangheli, apostoli, mucenici şi tot clanul Său, a răspuns nervoasă Raluca.
- Probabil te-ai grăbit când ai luat anumite decizii, nu a decurs totul aşa cum ţi-ai dorit, dar, crede-mă, Dumnezeu te iubeşte şi va avea grijă de tine, precum şi de cei dragi ţie.
- Acum, vreau să aibe grijă de el, atât. Am fost rea, l-am învinovăţit, i-am cerut iubire, şi probabil că el avea de fapt nevoie de atenţie şi apreciere. Mai am mult de învăţat de la viaţă, în primul rând să mă iubesc şi să nu mai astept nimic de la ceilalţi, apoi, să dăruiesc, căci pot iubi şi necondiţionat. Părinte, îmi doresc de foarte mult timp să botez un băieţel. Uite îţi las cartea mea de vizită, şi dacă auzi pe cineva nevoiaş - căci cei cu bani, vor pe cineva cu bani, cu poziţie socială – care are nevoie de o naşă „bună, cu suflet minunat”, pentru a-i încreştina copilul, mă anunţi.
Preotul a simţit ironia şi accentuarea cuvintelor sale, îi zâmbi, luă cartea de vizită, o privi atent pentru a-i reţine numele (şi a se ruga pentru ea), şi, urmărind-o cu privirea şopti:
- Fii binecuvantată şi mergi cu Dumnezeu, îngerii să te aibe în pază, fată frumoasă, dar atât de năvalnică.
„Nu ştiu cât sunt de liniştită şi împăcată cu mine acum, dar ştiu că am lăsat acolo o vorbă bună pentru cei dragi mie şi, sper să găsesc băieţelul căruia să-i fiu naşă. E un vis al meu de mult, mult, poate prea mult timp şi îmi doresc să am grijă de un pui de om.”
Mergând pe străzi la întâmplare, nici ea nu ştia pe unde se afla, a ajuns în faţa unei librării. „Tocmai bine pentru o după amiază de iarnă” gândi Raluca şi împinse uşa pentru a intra. Clopoţeii de la intrare au zăngănit şi atenţia vânzătorilor a fost îndreptată spre intrare. Raluca le zâmbi, si se grăbi pe scări, pentru a răsfoi în tihnă cărţi, de diferite genuri, numai cărţi să fie. Mereu a fost fascinată de lumea fascinantă a cuvintelor, a fost – şi încă este – îndrăgostită de mirosul de tuş al cărţilor noi. Visul ei a fost urmeze facultatea de filologie, voia să devină profesoară de limba şi literatura română, să trăiască în lumea cărţilor. Nu a fost să fie aşa, dar a înţeles că, viaţa de acum, era mult mai frumoasă decât dacă ar fi urmat strict cursurile acelei facultăţi. Trezită între cărţi, într-o lume atât de diversificată, domenii numeroase, Raluca nu a realizat că timpul a trecut. O voce melodioasă, bărbătească, caldă a adus-o la realitate.
- Îmi cer scuze că trebuie să vă deranjez, observ că sunteţi absorbită în povestea acelei cărţi, dar este timpul să închid librăria. Programul s-a terminat. Bineînţeles pe ziua de azi, vă aştept cu interes şi plăcere şi mâine, spuse librarul, zâmbind.
-Iertaţi-mă vă rog, nu mi-am dat seama cât indică ceasul, spuse grăbită şi ruşinată, Raluca. Am să cumpăr aceste cărţi şi plec.
-Nicio grabă, câteva minute nu se ntâmplă nimic. Ştiu că este foarte greu să te decizi când citeşti atâtea lucruri interesante, adăugă, cu amabilitate, bărbatul.
După ce achită trei cărţi care îi captaseră atenţia, Raluca porni uşor spre casă, cu gândul la schimbarea atitudinii ei faţă de viaţă. S-a hotărât să trăiască intens şi să nu se mai implice emoţional în relaţiile viitoare. Mai încrezătoare, deschise uşa garsonierei – locuinţă de servici - îl mângâie uşor pe Tanu, se descălţă în viteză şi se îndreptă spre bucătărie.
- Motan afurisit ce eşti, uite ţi-am cumpărat ceva bun, ceva ce ştiu că îţi place la nebunie! Am sămi fac un 3 în 1 fierbinte, apoi îmi voi face o baie cu multă, multă spumă, voi asculta muzica de relaxare şi voi citi... Viaţa e frumoasă şi merită trăită din plin, ce mama naibii!