Povestea Fluturelui Alfa

Povestea scrisa pe repede la cursul de dezvoltare personala...

"Este un fluture colorat, vesel. Are aripi lungi, cu pete de culoare, terminate cu o coadă de rândunică. Antenele sunt lungi şi firave. Ele au un rol important. Picioarele sunt lungi, graţioase. Este un animal firav, sensibil, care iubeşte în special copiii. Îi caută, îi antrenează la joacă. Se simte bine când aude chicotele vesele ale acestora. Iubeşte el însuşi copilărie. Crede că nu se va maturiza niciodată, deşi trăieşte doar o zi.

Misiune: Fluturele se joacă toată ziua cu copiii. vrea să îi înveţe să se bucure de natură, de soare, de aer. Îi place să le fie mentor. Îi lasă să-l atingă , să simtă cât este de pufos. Vrea să le spună că, dacă-i vor atinge aripile, el nu va mai putea zbura. Vrea să descopere bunătatea din ei. Pe cei trişti vrea să-i vadă râzând cu toată inima. Ştie că sunt şi copii răi, dar îi va schimba. Va fi pildă pentru ei. Fiecare om are părţi bune şi părţi rele. El încearcă să scoată bunătatea din ei.

Obstacole: Fluturele are o viaţă scurtă. Suferă o metamorfoză destul de lungă. Ou-Nimfă-Fluture. Doar într-una din aceste etape, este lovit, el moare. Ca fluture nu trăieşte decât o zi! O singură zi în care doreşte să facă fericiţi cât mai mulţi copii. Fluturele e trist că nu poate câştiga lupta cu timpul. Dar, în ziua în care este viu, atrage cât mai mulţi copii în jocul său. Nu poate lăsa timpul hain să-i fure bucuria de a se juca. Iubeşte jocul. Nimeni şi nimic nu-i poate lua acest vis.

Ajutoare: Florile îl ajută pe fluture să bucure copiii. Ei aleargă să le simtă mirosul, să le vadă de-aproape petalele. Fraţii fluturelui îi vin în ajutor. Ei au alte culori, alte forme ale aripilor. Copiii sunt uimiţi de frumuseţea lor. Cu siguranţă îi vor căuta şi mâine... chiar dacă mâine vor fi şi alţi fluturi.

Acţiunea: Fluturele zboară din floare în floare. Copiii îl urmăresc. Unii vor să-l urmeze, alţii vor să-l prindă. El simte asta. Se aşează pe o floare liniştit. Un băieţel răutăcios îl prinde în pumnul său. Fluturele se zbate. Peste câteva minute îl eliberează. Palmele sale au sclipiri argintii de la solzii aripilor. Fluturele se zbate uşor. Nu mai poate zbura. Copiii sunt trişti. Băieţelul este impresionat de tristeţea lor. Nu a vrut asta!

Epilog: Fraţii fluturelui simt pericolul şi vin să-şi caute fratele. Îl văd zbătându-se. Sunt dezamăgiţi, dar ştiu că asta îi aşteaptă şi pe ei.

- Nu fiţi trişti. Am vrut săţi învăţ pe copii ce este viaţa. Să înţeleagă că orice fiinţă se naşte şi moare. Îmi doresc să fie copii buni, să nu repete greşeala cu alţi confraţi. Jucaţi-vă cu ei."

In asteptare

Buna dimineata!

Privesc pe fereastra. Soare ioc. Lumina stearsa... chef de plimbare, immm, mai mult sau mai putin.

Pun muzica... ceva ritmat, cu versuri frumoase... Pasarea Colibri.

Ordine printre facturi, cate un ochi la cutia postala. Cutie postala? Hei... n-ar strica sa ii scriu eu lui Mos Nicolae. Ii las scrisorica in ghete. Asadar, incep...

"Draga Mos Nicolae,

Sunt o fata in toata firea, dar sufletul este de copil. Scriu povesti pentru copii pentru a ma elibera de copilaria pe care o traiesc intens.

Am dorit sa fac cat mai multe fapte bune, sa ajut cat mai mult. Nu stiu daca am reusit. Sunt destul de obosita. Pun pasiune in tot ce fac.

Nu am pretentii la cadouri. Vreau, daca se poate, doar o acadea si o turta dulce - stii ca sunt fan.

Te rog sa mergi la toti copiii, Mosule. Macar o bomboana sa le lasi in ghetute.

Te astept,

O fata zambitoare"

Ce sa fac dupa amiaza? Bine... am ce face... lecturi, scriere... etc. dar vreau altceva, asa in prag de mare sarbatoare.

Am ales... ca o "scriitoare" ce se respecta, voi merge la Targul de Carte penru copii, organizat la Palatul Sutu. Sa iau o carte pentru un strumf nazdravan si inteligent.

Fiti cuminiti copii mai mici si mai mari.

Asta seara vine Mos Nicolae.

Educatie creativa

Am plecat din invatamant in 2006, suparata pe sistem. Ma saturasem sa fiu catalogata drept suplinitoare, de parca eram venita de la coada vacii. Pot spune cu mana pe inima – sau pe biblie cum a jurat si dnul Geoana – ca sunt suplinitori care isi fac treaba de zece ori mai bine decat titularii, care stiu ca au postul asigurat pana la pensie.
Nu voiam sa ma intorc prea curand. Soarta, nevoia, dorinta mea de a fi “iubita” si “importanta”, omul negru, nu stiu cine… m-a adus inapoi mai repede decat speram.
Mereu mi-a placut sa cer atat cat se poate de la copii. Ei, dau din dragoste singuri, fara sa le impui.
Intru la o clasa de a VII-a. Am uitat sa specific ca predau biologie. Ei studiaza anatomia. Ce poate fi mai frumos decat sa inveti despre tine? Elevi istetei foc. Imi plac. Ma atasez de ei. Dupa cateva ore de acomodare, incep sa ascult. O fata, frumusica nevoie mare, nu invata deloc. Nici azi, nici data viitoare. O intreb de ce nu invata. Incepe sa spuna:
-Mi-e dor de doamna cealalta.
-Ok. Ti-e dor. Sun-o, raspund, usor trista. Ce trebuie sa fac pentru a invata ceva la biologie?
Tace. O las.
Ora viitoare, o rog sa deseneze un neuron si sa-mi povesteasca despre el. Tot ce stie. Nimic. O iert.
Trebuie sa le fac ora de biologie ora de joaca. Aduc mulaje. Ii las sa se joace, practic, cu ele. Ii rog sa isi imagineze ca sunt o componenta a neuronului si sa vorbeasca ce fac ei toata ziua. Le place jocul. Pentru fiecare descriere, primesc puncet ce vor conta la nota. Api, pornind de la un cuvant, un termen biologic, facem un rebus. Un rebus colectiv. Alegem variant cea mai interesanta.
Jocul este o “tehnica” de educatie ce asigura succesul.
Mai am cateva idei. Sa le fac un joc de descoperire al cuvintelor intr-un amalgam de litere. Sa caute si sa descopere termenii indicate intr-un colt al paginii.
Sa deseneze un neuron performant, un organ de simt super “talentat”, sa faca fise de lucru cu boli pentru fiecare system anatomic studiat.
La final de semestru, ii vor premia cu diplome surpriza, pe care sa le scriu texte incurajatoare: “Felicitari! Stiam ca poti! Am incredere in tine.” Etc.
Aaa… si pentru ca m-am ratacit in amanunte, eleva cu pricina a inceput sa invete si chiar ii place sa ridice mana, sa participe activ la ora de biologie.
Joaca si creativitatea salveaza educatia!

Vineri

Vineri... zi cu ploaie... zi trista de decembrie. Noroasa si foarte gri! Eu care iubesc soarele nu imi place prea mult.

Imi fac datoria. Merg la scoala si "educ" oameni... care se bat ca animalele - nu exagerez, credeti-ma (vorbeam cu bodyguazii care sunt platiti din banii parinitlor pentru a-i pazi cat sunt de violenti. Cica au probleme comportamentale. Da, chiar au. Atunci de ce stau in scoli normale?) - dau note, asa mai mari ca e Mos Nicolae. Asta stiu sa ceara. Plec, obosita si dezgustata.

Caut un loc unde sa ma adun si sa imi intaresc fortele. Ajung la Manastirea Radu Voda. Acolo, o fetita imi apare in fata si imi spune:

-Nu vreau bani, dar va rog sa mergeti sa imi luati ceva de la alimentara din colt.

-Bine, cand ma intorc, ii raspund.

Nu scap... la intoarcere ma observa.

-Mi-ati promis ca imi luati ceva.

-Iti dau bani si iti iei tu ce vrei.

-Cum vreti. Si mai am o rugaminte la dvs. cand mai veniti pe aici, imi aduceti si mie ceva de mancare? Stiti, se apropie acum sarbatorile si cred ca nici nu va veni Mos Nicolae la noi.

In acel moment am simtit un gol in stomac. Cat poate fi de greu sa fii copil si sa nu vina Mos Nicolae. Il astept eu, la anii mei - bine ca sufletul e inca avid de povesti ha ha ha - dar copiii?

Off.... ce viata cruda...

Nu stiu... daca m-ar lovi norocul si as castiga bani - din munca cinstita, din scris sau altceva - le-as face pachetele si le-as adrui ceva acestor copii.

Eu, azi, am primit un sarut in par de a o colega care are copii de seama mea. Mi s-a spus:

-Cadou de Mos Nicolae!

-Multumesc, raspund incantata - si eu sunt chiar o fata iubita si rasfatata de cei din jur. Si tot primesc... si ma bucur... si imi doresc din suflet sa daruiesc mai departe!

Stau linistita sia scult muzica. Suna telefonul. Raspund. De la scoala de soferi.

Daa.. buun... ma scot din amortire. Imi promisesem ca termin si cu asta anul acesta, dar am intrat in stare de amortire. Acum, de rusine, poate reusesc sa finalziez. Dar... ma impiedic din nou de nevoia de bani. Asa se intampla cand iei decizii fara sa gandestii prea mult pe viitor. Invatamant mi-a trebuit... ma limitez la ce am.

Ce o vrea Dumnezeu asa sa fac... Am obosit...

Pornind de la un interviu

Citesc Adevarul Literar si Artistic. Interviu cu scriitorul britanic de faima internationala Salman Rushdie. Nascut in India, la Bombay, in 1947. Studii la Cambridge in Londra. Licentiat in Istorie.

"Daca n-as fi emigrat, n-as fi scris." E convins ca romanele lui au succes pentru ca sunt "motor de povesti."

Nu sunt indreptatita sa fac o comparatie... dar las putin modestia la o parte, si realizez ca scrisul e o forma de a te elibera: de dor, de emotie, de tristete si chiar de bucurie.

Imi amintesc de intalnirea de la revista ELLE, de anul trecut din noiembri, cu scriitorul de romane dragoste-psihologice Douglas Kennedy - am si autograf de la el - si spunea ca merge pe plaja, si cauta sa scrie. Porneste de la un personaj, de la o idee, apoi o dezvolta.

Cat de umani sunt scriitorii!

Cred ca cel mai usor e sa scrii pornind de la tine, de la trairile tale, de la ceea ce simti. E minunat sa pornesti de la ceva trist si sa-l tratezi in zeflemea... sau nu e bine spus... sa il tratezi cu simt al umorului la cote maxime.

Imi doresc sa scriu povesti cu talc...

Imi doresc sa am parte de cititori curiosi, insetati... in care sa ma identific.

Si stiu ca asta nu mai intarzie mult.

Jurnal de profa

Dimineata friguroasa... merg grabita si obosesc. Raceala isi face de cap. In metrou toata lumea stranuta si tuseste. Fiecare se uita "urat" pe celalalt. Gripa porcina a produs panica. Eu, care nu sunt ipohondra, parca am luat-o putin razna de cand am racit. Am si organismul slabit... am contact direct cu copiii - ei imi cer sa merg tot timpul langa ei, sa-mi arate una alta - si nici nu am mai fost racita de ani buni. Am un usor sentiment de teama.

O fetita zgribulita si adormita urca in autobuz cu mama ei. Merge la gradinita. O iau sa stea la mine in brate. E asa frumos sa fii mama. Se joaca cu degetele mele. Ma amuz. Imi place. E minunat sa ai copii si sa te pui la mana lor. Desi, atunci cand ii ai, esti dur, caci doar vrei sa dai educatie. Poate voi reusi sa-mi educ copiii prin puterea exemplului, cu zambete si voie buna.

Merg agale spre scoala. E devreme. Parca e cald. Am frisoane? Nu, nu, nu ma mai gandesc la gripa. Nu am ce admira in jur. Podul Grozavesti creste maret pe zi ce trece. Va fi grandios. Si asa imi plac mie podurile. Va fi gen Brooklyn. Ha ha ha. Masini, claxoane... oameni putini.

Ajung la scoala. Semnez condica. Nu prea am chef. Poate de la raceala... ha ha ha... de fapt e ca nu am chef. Mai vin si alte colege si spun ca sunt obosite, ca nu au chef.... ca s-a acumulat oboseala. O alta profesoara marturiseste: "Cand am aflat cati bani voi lua, nu ma mai trage inima nici sa vin spre scoala". Ne ducem de rapa...

Intru la ore... copiii sunt veseli desi e devreme. Ascult, citesc cu ei, predau, facem exercitii. Ochii imi lacrimeaza de la raceala. "Doamna plangeti?" Observa imediat. Sunt cu ochii pe mine ca pe butelie. Isi amintesc ca ieri mi-am uitat batistele de hartie pe catedra. Ei le-au adus la cancelarie, nu le-au furat. Zambesc. Unii sunt atat de corecti.

Urmatoarea ora, cu ultimele resurse, intru inn clasa. Pentru a-i stimula si a face si altceva, ii pun sa faca un rebus, pornind de la un cuvant. Se revolta. ca la ce le trebuie lor. "Asa, pentru voi, un fel de recapitulare, sa mai facem si altceva la ora." Lor nu le trebuie. "Voi da nota." Asa se calmeaza si scriu. Trist... vanatori de note... va mai exista cultura generala....?

Pornesc spre treburi domestice... plata facturilor. Nebunie de sfarsit de an... cozi... nervi... lume stresata.

Autobuz... lectura... priviri pe geam...

Acasa - ce bine - ceai fierbinte, portocale (uite asa mai mananc si eu) si verificare mail. Acum, merg sa ma refac cu o mica portie de odihna.

Pe curand!

Zi cu vesti bune

Incerc sa iau viata asa usor, pas cu pas. Ca un tango sau blues, evenimente care se repeta sau nu, lucruri bune sau rele.

Am reusit sa mai imblanzesc dracusorii de la scoala. Unii sunt atat de frumosi, dar degeaba... nu le dau note pe frumusete. M-am mai obisnuit cu toate cele, dar simt ca nu acesta e drumul vietii mele.

M-am uitat prin Bam Boo dupa ornamente si cadouri pentru Craciun. Am constientizat ca vin dupa zile fara plata asa ca m-am lasat pagubasa. Am tras o ultima privire si am iesit. Sunt atat de frumoase... te imbie la visare. Am luat ceva surorii mele de la un raion de bijuterii. Merita.

Am primit un sms de la o colega de la institutul unde am lucrat. Ma speriasem ca mi se cere ceva... dar am fost informata ca unul din articolele la care am lucrat este premiat si voi primi cota parte. Ha ha ha. La barza schioapa ii face Dumnezeu cuib.

Apoi scoala din nou, cu vesti mai putin bune... dar asta este.

Sper sa fiu bine si in forma maxima!