Mă dau mare...

N-am cu ce mă, n-am cu ce... dar ma dau mare. Azi pentru mâine.

Mi-am tuns breton şui, noroc că se poarta. Fac economie, doar lucrez în cercetare. Nu-mi permit lux şi răsfăţ la coafor de fiţe. Mai nou, duc bani de acasă ca să-mi amenajez laboratorul.

Îmi scot rochia de gală, îmi lăcuiesc unghiile, scot pantofii cu toc cui -să fiu la înălţime - şi mă parfumez cu cel mai bun parfum din colecţie.

Poate vă întrebaţi de ce?! E doar Ziua Porţilor Deschise (şi a geamurilor spălate).

Ei... mai este un motiv. Voi ţine speach (hai să zic discurs, să fie româneşte)... în faţa oamenilor din ministere, directori de institute, presei. Neam de neamul meu n-a făcut asta.

Azi, mă dau mare... mâine, nu ştiu ce va fi... cât de mult îmi vor tremura genunchii, vocea nu mai spun... dar comentez mâine seară rezultatul.

Departe

Vreau sa ajung departe. Vreau sa ajung la el.

-Dar ai piciorul luxat?!

-Tocmai de aceea vreau sa-l vad. Atat. Nu vreau mai mult.

Ii spun in fiecare clipa, in gand cat mi-e de dor de el, de ochii lui.

Vocea lui calda, cu aroma de ciocolata fierbinte, este incuiata in sertarul din dreapta al sufletului meu.

Descui si ascult, ca o caseta muzicala, de cate ori vreau.

Imi sterg lacrimile de dor... si pornesc, schiopatand, spre departe.

Strabat munti si vai, traversez campii si rauri.

Ploaia mi-o fac prietena... vantul imi usuca parul.

Copacii imi ofera roadele lor. -Esti atat de slaba... nu stim cat vei rezista. Intoarce-te!

-Nu. Dragostea cere sacrificii.

-Il vei gasi si vei lesina, spune un smochin timid.

Zambind, culeg o smochina, si-i raspund: Asta imi va da energie.

Pornesc mai departe, cu durere ce-mi seaca sufletul. Ma pansez cu frunza de brusture. Un paianjen imi face o fasa. Albinele imi aduc miere. Prind puteri.

-Stii unde trebuie sa ajungi? Pe cine cauti?!ma intreaba vantul.

-Nu stiu unde este. Dar il caut pe el. L-am vazut de doua - trei ori in viata mea, imi apare adesea in vis, raspund.

-Drum bun si mult curaj. Aici, eu imi schimb directia, asa ca te parasesc.

-Am sa-ti dau de stire despre finalul departarii mele.

Norul pufos, vesel si aromat cu rom, se apropie:

-Te insotesc de aici, zise zambind si sigur pe el.

-Multumesc.

-De ce il cauti pe el?

-Mi-e dor de el, tare dor. Vreau doar sa-l vad, sa-l fotografiez pe retina, pentru totdeuana. Sa-l port in sufletul meu, mereu si pretutindeni. Sa-l am ca tipar.

-Trebuie sa-ti acopar umerii. Ne apropiem de Polul Nord.

-Uite un pinguin. Ce dragut este. Tocmai ce am vazut Happy Feet.

Ii fac semn cu mana. Imi trimite un pupic.

Mai fac trei pasi si vad o familie de ursi polari.

-Cat sunt de albi! exclam.

Ma aud si-mi fac cu ochiul. Puii patineaza, asa putin, in cinstea mea.

Ursoaica, vazandu-mi piciorul ranit, imi da o pereche de cizme de blana. [Sunt pitipoanca].

Pe un ghetar, zaresc o colonie de foci. Ma aplauda si imi ureaza bine am venit.

Langa un foc, un explorator.

-Te asteptam, imi spune.

-Stiai ca vin?intreb mirata.

-El mi-a zis ca vii. Te-a simtit, aproape de cand ai plecat.

-Ciudat. Voiam doar sa-l vad, fara ca el sa stie.

-Stie. Si vrea sa fiti impreuna pana cand moartea va va desparti. Acestea fiind spuse, ma batu usor pe umar, imi inmana diploma de invingator si adauga:

-Va meritati unul pe altul. Sa fiti fericiti!

Ii multumesc norului ca m-a incalzit, intru in iglu si-mi spun:

-Nu pot sa cred ca am ajuns asa departe. Eu voiam doar sa-l vad. Nu pot sa cred ca si lui ii e dor.

Este un semn de la Dumnezeu. Oare? Atat de departe incat nu-mi vine sa cred ca imi mai sunt ascultate rugaciunile.

Canada vs România

Săptămâna trecută, am primit vizita neaşteptată a învătătoarei mele. S-a reîntors în ţară împreună cu fiicele ei, pentru a le arăta România. Fiica cea mare s-a născut aici. Avea doi ani când a plecat. Cea mică s-a născut acolo, la scurt timp după ce au ajuns, astfel căpătând rapid cetăţenie canadiană, căci da, am uitat să spun, Canada este ţara în care s-au stabilit.

Învăţătoarea mea s-a născut şi a copilărit în acelaşi cartier în care locuiesc acum. Unul mărginaş, sărăcăcios, în care acum se fac lucrări de reabilitare... dar din care au plecat oameni mari. Printre ei, Ştefan Iordache, Gelu Colceag. ( asta e aşa, să-mi spăl onoarea). Oricum, omul sfiinţeşte locul.

În visarea mea, credeam că acolo totul e foarte uşor, umblă câinii cu covrigi în coadă. Se pare că nu e deloc aşa. Se munceşte. Acolo, spre deosebire de aici, oamenii chiar muncesc ca să aibe. Nu aşteaptă să le pice din cer. Când sunt daţi afară, fac cursuri de reprofilare şi încep altceva. Îşi fac propriile lor mici afaceri. De exemplu, un cabinet de masaj terapeutic, o micuţă firmă de materiale promoţionale etc. Am înteles că, dacă vrei cu adevărat ceva, se poate. Când ai afacerea proprie, chiar te zbaţi pentru a reuşi. Acolo, oamenii sunt foarte organizaţi şi stiu ce vor.

Tinerii sunt mult mai maturi. Îşi iau carnet de conducere de la 16 ani, au responsabilităţi, lucrează în vacanţe de la 16 ani şi nu râde nimeni de ei că nu au ce mânca şi de aceea muncesc. Clar este o altă mentalitate, de aceea au atins un nivel înalt de civilizaţie. Bravo lor.

Noi în cât timp vom ajunge ca ei?

M-am simţit fericită şi mândră că maestrul şi-a vizitat unul din cei mai buni învăţăcei.

Femeile despre barbati

"In ziua de azi, daca un barbat deschide usa pentu o femeie, atunci exista mari sanse ca el sa fie portarul." Mae West

Nu sunt feminista si imi plac barbatii misogini. Ma amuza cand ii vad asa inversunati impotriva femeilor, cand le ies flacari pe nari si le sclipesc ochii de ciuda. Imi place sa-i provoc si sa-i cicalesc.

"Un celibatar este un barbat care a ratat ocazia de a face o femeie nefericita." Jasmine Birtles

Desi, eu cred ca a facut mai multe nefericite. Depinde cat de macho este celibatarul.

"Psihanaliza nu-i poate ajuta cu nimic pe barbati: pentru a-i putea intoarce la copilarie ar trebui intai sa fi iesit din ea." Barbara

Pentru mine, barbatii reprezinta niste fiinte tare dragute, care au nevoie de ajutor si rasfat. Daca apreciaza, chiar e bine sa le oferim.

Uneori ma intreb cum ne-a creat Dumnezeu compatibili, dar de fapt nu ne intelegem unii pe altii. Psihologia feminina e neinteleasa pentru ei, iar pentru femei, psihologia masculina nu exista.

Viata lor este mult mai simpla... pentru ca stiu sa si-o simplifice.

Oare de ce nu putem sa luam lectii de la ei? Sa invatam sa convietuim... asa ca in epoca de piatra.

De ce scriu?!

Am fost întrebată. Uneori mă întreb şi eu. Unii, spun că e timp pierdut, ceva inutil. Alţii că am talent.

"Căci ce este scrisul, atunci, dacă nu un fel de furt? Un furt din biblioteca ideilor pe care maşinăria ni le-a furnizat. Biblioteca ce conţine orice posibilă carte. Enciclopedii de cunoştinţe secrete sau de sofism." - Muzică într-o limbă străină - de Andrew Crumey

Ştiam sau aşa înţelesesem. Că, scrierea în jurnal (care e la modă mai nou şi printre scriitorii "mari") te eliberează de stress, te echilibrează. Nu mai ţinusem de mult un jurnal. Mai cochetam cu scrisul şi trimiteam la diverse site-uri pentru femei. Primeam comentarii încurajatoare. De la administratorul unui site am primit ideea de a-mi face blog. Mi s-a părut greu, eu fiind o persoană atehnică, dar mai ales care se teme de greşeli. După o perioadă de acumulare de poveşti chinuitoare, care mi-au secat energia şi mi-au măcinat sufletul, am zis: " E timpul să-mi fac blog. Sa fiu încurajată, sfătuită de oameni cu experienţă de viaţă. Aşa, din cărţi se pare că nu învăţ." Astfel, mi-am făcut blog... bios doareu... adică, viaţa şi cu mine, prietene la cataramă. Şi prietenii mi-au zis că scriu frumos, că sunt prea sensibilă... dar să continuu acest exerciţiu de scriere. Am trimis un "articol" la revista ELLE şi l-au publicat. Nu... nu sunt şi nici nu mă consider scriitoare. Pentru mine e un joc util... cu repercursiuni (benefice îmi doresc) asupra celor din jur.

Am început două cărţi ce vor fi scrise în ani.

Dacă mă întorc în învăţământ, voi avea timp de scris... şi voi scrie şi cartea cu exerciţii de biologie pe care voiam sa o scriu de acum ceva ani.

Deci... veţi auzi de mine... si despre mine (pentru un zâmbet).

Datorită blogului am cunoscut mulţi oameni, am depăşit perioade grele (mai bine spus, dificile)... am înţeles că viaţa e mult mai mult decât ce credeam eu.

Scriu pentru că îmi este bine când scriu. Scriu pentru că sunt idei şi gânduri care îmi spun că vor să fie scrise şi împărtăşite la cât mai mulţi. Scriu pentru că am cititori. Ha ha ha... asta a fost chiar bună. Câtă modestie! Ha ha ha.

Scriu şi voi scrie mult timp de acum încolo.

Scaunele

Marţi, 30 iunie, este Ziua Porţilor Deschise la institutul unde cercetez... mă joc de-a cercetarea. Vor veni invitaţi de soi, neamuri alese, miniştri şi directori, toţi aleşi pe sprânceană. Cum casa nemăturată, musafiri aşteaptă, ne-am hotărât noi să facem puţină curăţenie. Nu vreau să intru în detalii căci aş deveni foarte critică. Spun doar atât: ştiţi cum face pisica ordine după ce îşi face nevoile? Atunci, clar aţi înţeles mesajul.

Dar... voiam să spun altceva.

Într-un colţ al laboratorului (şi birou, e doi în unul) am găsit un scaun. L-am luat să-l arunc. În drumul spre pubelă, am auzit o voce tremurandă:

-Nu mă arunca. Ai milă de mine. Te voi ajuta.

Nu ştiu de ce, dar am făcut drepta împrejur şi am revenit în laborator. L-am spălat şi mi-a mulţumit. E pătat de vopsea, scrijelit... este pocit. Dar are un "suflet" imens.

Azi, trebuia să şterg geamurile unui dulap supraetajat. Am vrut să folosesc o masă care se afla în apropiere. Atunci, scaunul îmi spune:

-Foloseşte-mă. Îţi sunt recunoscator.

-Mulţumesc. Sinceră să fiu, uitasem de tine.

-Îţi voi povesti despre mine, ca să nu te plictiseşti, preciză scaunul.

-Chiar îmi face plăcere. Sunt un bun ascultător, adaug zâmbind.

-Să nu îţi fie teamă că ne aude cineva. Eşti singura care poate asculta. Aşa deci: sunt unul din scaunele lui Eugen Ionescu. Mare succes am avut. Am fost depozitat înt-o magazie. Frumuseţea s-a dus. Am fost suport pentru materiale de construcţii. M-au pătat cu vopsea. S-au scrijelit inimi în numele dragostei. Regizorii au vrut să-mi pună o husă şi să continuu să joc. Dar mi-a fost jenă să apar sub "mască". Îmi pare rău că nu m-am răzunat. Puteam să-i răstorn, să-i lovesc peste picioare pe cei ce mi-au mutilat faţa. Dar am zis să fiu cumsecade. Uneori nu se merită. Am înţeles că bunătatea e luată în râs. Credeam că oamenii, cerebrali, cele mai dezvoltate mamifere nu folosesc bunătatea celorlalţi, apoi râd de ei sau le fac rău. Ştii? am susţinut mulţi oameni. Cei răi, egoişti, ursuzi au o greutate mare. Emană o energie care mă făcea să tremur. Îmi venea uneori să-i răstorn. Mulţumesc că nu m-ai aruncat. Voi sta liniştit într-un colţ, după uşă. Am să te apăr. Simt răutatea şi invidia oamenilor. Am să le rup picioarele. De data asta voi plăti cu aceeaşi monedă. Am să te apăr, căci meriţi.

Zâmbesc. Am un aliat. Mă simt protejată. Şi aşa uşor uşor am şters gemurile dulapului şi am înteles că există viaţă, amintiri, trăiri în tot ce ne înconjoară. (vă amintesc de Pinocchio).

Aveţi grijă de scaune. Nu le bruscaţi. Se pot răzbuna.

Copacul posibilităţilor

Drum deschis... câmp şi pe stânga, câmp şi pe dreapta. La o răscruce de drumuri şi de vânturi, apare un copac. E desenat pe cerul închis şi roşiatic. Crengile, extrem de ramificate, cer ajutorul. Vor să îmbrăţişeze norii, îngerii, vântul. Tulpina solidă încearcă să le păstreze în posesia ei. Frunzele se agită. Nu înţeleg ce li se întâmplă. Nervurile tremură înspăimântate. Rădăcinile sunt pe jumătate ieşite din sol. Florile se răspândesc în toate direcţiile.

Mă apropii. Nu e un copac oarecare, obişnuit. Este Copacul Posibilităţilor. Atingându-l, ascultându-i şoaptele, vei înţelege că ai posibilitatea ca în fiecare zi să fii tu: omul bun care ai fost lăsat pe pământ cu un rost. Îmbrăţişându-l, ai posibilitatea să devii mai cald, mai sufletist. Sprijinindu-te de trunchiul său, ai posibilitatea să te transformi într-o persoană sigură de calităţile sale. Privind spre ramurile cele mai înalte, ai posibilitatea să urci pe o altă treaptă ierarhică. Adunând florile, ai posibilitatea să înfloreşti pentru cei de lângă tine. Mângâind frunzele, posibilitatea de a te linişti atinge cotele maxime.

Bucură-te de prezenţa copacului întâlnit în drumul tău. Nu ştii ce posibilităţi îţi oferă.