De ce scriu?!

Am fost întrebată. Uneori mă întreb şi eu. Unii, spun că e timp pierdut, ceva inutil. Alţii că am talent.

"Căci ce este scrisul, atunci, dacă nu un fel de furt? Un furt din biblioteca ideilor pe care maşinăria ni le-a furnizat. Biblioteca ce conţine orice posibilă carte. Enciclopedii de cunoştinţe secrete sau de sofism." - Muzică într-o limbă străină - de Andrew Crumey

Ştiam sau aşa înţelesesem. Că, scrierea în jurnal (care e la modă mai nou şi printre scriitorii "mari") te eliberează de stress, te echilibrează. Nu mai ţinusem de mult un jurnal. Mai cochetam cu scrisul şi trimiteam la diverse site-uri pentru femei. Primeam comentarii încurajatoare. De la administratorul unui site am primit ideea de a-mi face blog. Mi s-a părut greu, eu fiind o persoană atehnică, dar mai ales care se teme de greşeli. După o perioadă de acumulare de poveşti chinuitoare, care mi-au secat energia şi mi-au măcinat sufletul, am zis: " E timpul să-mi fac blog. Sa fiu încurajată, sfătuită de oameni cu experienţă de viaţă. Aşa, din cărţi se pare că nu învăţ." Astfel, mi-am făcut blog... bios doareu... adică, viaţa şi cu mine, prietene la cataramă. Şi prietenii mi-au zis că scriu frumos, că sunt prea sensibilă... dar să continuu acest exerciţiu de scriere. Am trimis un "articol" la revista ELLE şi l-au publicat. Nu... nu sunt şi nici nu mă consider scriitoare. Pentru mine e un joc util... cu repercursiuni (benefice îmi doresc) asupra celor din jur.

Am început două cărţi ce vor fi scrise în ani.

Dacă mă întorc în învăţământ, voi avea timp de scris... şi voi scrie şi cartea cu exerciţii de biologie pe care voiam sa o scriu de acum ceva ani.

Deci... veţi auzi de mine... si despre mine (pentru un zâmbet).

Datorită blogului am cunoscut mulţi oameni, am depăşit perioade grele (mai bine spus, dificile)... am înţeles că viaţa e mult mai mult decât ce credeam eu.

Scriu pentru că îmi este bine când scriu. Scriu pentru că sunt idei şi gânduri care îmi spun că vor să fie scrise şi împărtăşite la cât mai mulţi. Scriu pentru că am cititori. Ha ha ha... asta a fost chiar bună. Câtă modestie! Ha ha ha.

Scriu şi voi scrie mult timp de acum încolo.

Scaunele

Marţi, 30 iunie, este Ziua Porţilor Deschise la institutul unde cercetez... mă joc de-a cercetarea. Vor veni invitaţi de soi, neamuri alese, miniştri şi directori, toţi aleşi pe sprânceană. Cum casa nemăturată, musafiri aşteaptă, ne-am hotărât noi să facem puţină curăţenie. Nu vreau să intru în detalii căci aş deveni foarte critică. Spun doar atât: ştiţi cum face pisica ordine după ce îşi face nevoile? Atunci, clar aţi înţeles mesajul.

Dar... voiam să spun altceva.

Într-un colţ al laboratorului (şi birou, e doi în unul) am găsit un scaun. L-am luat să-l arunc. În drumul spre pubelă, am auzit o voce tremurandă:

-Nu mă arunca. Ai milă de mine. Te voi ajuta.

Nu ştiu de ce, dar am făcut drepta împrejur şi am revenit în laborator. L-am spălat şi mi-a mulţumit. E pătat de vopsea, scrijelit... este pocit. Dar are un "suflet" imens.

Azi, trebuia să şterg geamurile unui dulap supraetajat. Am vrut să folosesc o masă care se afla în apropiere. Atunci, scaunul îmi spune:

-Foloseşte-mă. Îţi sunt recunoscator.

-Mulţumesc. Sinceră să fiu, uitasem de tine.

-Îţi voi povesti despre mine, ca să nu te plictiseşti, preciză scaunul.

-Chiar îmi face plăcere. Sunt un bun ascultător, adaug zâmbind.

-Să nu îţi fie teamă că ne aude cineva. Eşti singura care poate asculta. Aşa deci: sunt unul din scaunele lui Eugen Ionescu. Mare succes am avut. Am fost depozitat înt-o magazie. Frumuseţea s-a dus. Am fost suport pentru materiale de construcţii. M-au pătat cu vopsea. S-au scrijelit inimi în numele dragostei. Regizorii au vrut să-mi pună o husă şi să continuu să joc. Dar mi-a fost jenă să apar sub "mască". Îmi pare rău că nu m-am răzunat. Puteam să-i răstorn, să-i lovesc peste picioare pe cei ce mi-au mutilat faţa. Dar am zis să fiu cumsecade. Uneori nu se merită. Am înţeles că bunătatea e luată în râs. Credeam că oamenii, cerebrali, cele mai dezvoltate mamifere nu folosesc bunătatea celorlalţi, apoi râd de ei sau le fac rău. Ştii? am susţinut mulţi oameni. Cei răi, egoişti, ursuzi au o greutate mare. Emană o energie care mă făcea să tremur. Îmi venea uneori să-i răstorn. Mulţumesc că nu m-ai aruncat. Voi sta liniştit într-un colţ, după uşă. Am să te apăr. Simt răutatea şi invidia oamenilor. Am să le rup picioarele. De data asta voi plăti cu aceeaşi monedă. Am să te apăr, căci meriţi.

Zâmbesc. Am un aliat. Mă simt protejată. Şi aşa uşor uşor am şters gemurile dulapului şi am înteles că există viaţă, amintiri, trăiri în tot ce ne înconjoară. (vă amintesc de Pinocchio).

Aveţi grijă de scaune. Nu le bruscaţi. Se pot răzbuna.

Copacul posibilităţilor

Drum deschis... câmp şi pe stânga, câmp şi pe dreapta. La o răscruce de drumuri şi de vânturi, apare un copac. E desenat pe cerul închis şi roşiatic. Crengile, extrem de ramificate, cer ajutorul. Vor să îmbrăţişeze norii, îngerii, vântul. Tulpina solidă încearcă să le păstreze în posesia ei. Frunzele se agită. Nu înţeleg ce li se întâmplă. Nervurile tremură înspăimântate. Rădăcinile sunt pe jumătate ieşite din sol. Florile se răspândesc în toate direcţiile.

Mă apropii. Nu e un copac oarecare, obişnuit. Este Copacul Posibilităţilor. Atingându-l, ascultându-i şoaptele, vei înţelege că ai posibilitatea ca în fiecare zi să fii tu: omul bun care ai fost lăsat pe pământ cu un rost. Îmbrăţişându-l, ai posibilitatea să devii mai cald, mai sufletist. Sprijinindu-te de trunchiul său, ai posibilitatea să te transformi într-o persoană sigură de calităţile sale. Privind spre ramurile cele mai înalte, ai posibilitatea să urci pe o altă treaptă ierarhică. Adunând florile, ai posibilitatea să înfloreşti pentru cei de lângă tine. Mângâind frunzele, posibilitatea de a te linişti atinge cotele maxime.

Bucură-te de prezenţa copacului întâlnit în drumul tău. Nu ştii ce posibilităţi îţi oferă.

Alegeri

Prietenii ţi-i poţi alege. Părinţii nu.

Am scăpat de o corvoadă. Am părinţi buni.

Pe tata, l-am pierdut pe undeva pe drum. Poate îl voi regăsi într-o zi de mai. Sau poate mă va căuta să-şi ridice blestemul spus tare şi răspicat acum... vreo doi ani.

De fapt, am doar o mamă specială, care mă motivează -într-un mod cam dur - să fac lucruri frumoase. O mamă care m-a învăţat să dăruiesc necondiţionat, să fiu corectă, să nu judec oamenii, etc.

Cu toate astea... de fiecare dată vreau "altceva" de la ea. Nu ştiu... aş vrea să fie deschisă la modern, să accepte noutăţile şi că lumea e rea... şi după interes.

Mă întreb, dacă aş fi avut şansa să-mi aleg părinţii, aş fi făcut o alegerea mai bună? Sunt convinsă că nu.

Întotdeauna fac alegeri proaste. Nu ştiu să aleg oameni. Am atâta încredere în ei, am nişte principii de alegere atât de primitive. Vreau să fie buni... cred că dacă au citit biblioteci sunt deschişi şi înţelepţi... vreau să fie veseli şi sinceri.

Oamenii nu mai sunt aşa... sunt după interes... distanţi... obsedaţi de un ceva anume...

Bine că am primit părinţi normali... care m-au crescut frumos (părerea mea)... deşi cam învechit.

Cine ştie ce alegeam dacă era pe alese.

Amar, dulce şi picant

Da... şi dacă adaug şi sărat am enumerat cele patru gusturi fundamentale. Dar nu vreau să predau o lecţie de biologie, aşa că nu vă panicaţi.

Amarul mi se trage de la munca desfăşurată... de la faptul că, dacă eşti bun şi dispus să te implici în tot ce ţi se cere, la un moment dat, eşti luat de fraier. Nici nu ştiu cum să mă exprim. Toată lumea vrea să îţi fie şef. Aşa, măcar pentru o zi. Îl ştiţi pe tăuraşul Ferndinand? Ei bine, aşa sunt eu: romantică, visătoare, foarte deschisă şi serviabilă cu cei din jur. Asta, până mă rănesc sau mă calcă în picioare. Atunci, văd roşu în faţa ochilor, dau cu copita n pământ şi pornesc la atac. Hmmm... e un atac verbal, în care doar mă apăr... nu jignesc pe nimeni (sau poate fac şi asta uneori, dar fără să vreau).

Apoi, a urmat dulcele. O seară frumoasă, într-un loc de poveste, o gradină de smochini, cu mese de răchită, băncuţe de lemn, în compania colegilor, ba chiar îi pot numi prieteni, de la cursul de scriere creativă. Locul se numeşte La Metoc. Mergeţi, nu veţi regreta. Vă veţi încărca bateriile. Beţi unul din cele peste 100 de sortimente de ceai. Dacă aveţi şi o companie veselă, optimistă, care are ce să vă povestească pentru a vă alunga gândurile rele, tristeţea, ba chiar şi oboseala, nu pot spune decât că veţi petrece o seară de neuitat.

Picantul... a constat în gustarea de ghimbir... a fost un dulce-picant (măcar încercaţi), un moment pentru a-mi pune o dorinţă. Pentru această perioadă am o dorinţă arzătoare, pe care mulţi din oamenii dragi o cunosc... şi pe care îi rog să-mi ţină pumnii sa mi se îndeplinească.

Sarea e cea mai importantă din poveste... aşa că, vă iubesc dragii mei, ca sarea în bucate.

Mulţumesc pentru seara de basm... cu ploaie aducătoare de noroc.

Vacanţa şi îngerii

Dimineaţa asta, parcă nu sunt eu. Nu sunt echilibrată. Umărul drept îmi atârnă în jos, stângul e la înălţime.

-Poate am dormit strâmb azi noapte, îmi spun, încercând să nu mă enervez.

Scot cartea din geantă, mă sprijn de bara din autobuz şi încep lectura. Stau câş şi mă enervează poziţia mea.

-Off... bieţii oamenii care au probleme cu verticalitatea ce greu le este. Îi înţeleg, îmi spun, păstrându-mi cât de cât, calmul.

O voce tristă, suavă şi extrem de copilăroasă, dulce ca o acadea îmi mărturiseşte:

- S-a creat acest dezechilibru, întrucât, colegul meu, îngerul întunecat a plecat în concediu. S-a dus la mare, să-şi recupereze bronzul. Eu, îngerul alb, îmi ştiu locul, şi nu pot să-i invadez spaţiul.

-Mulţumesc. Bine că ştiu. Durează mult? întreb, destul de agitată.

-O săptămână, mi se răspunde timid.

-Asta e acum. Dată fiind situaţia, voi face efortul să mă păstrez în poziţie standard.

-Pentru a-ţi trece supărarea, în această perioadă am să te sprijin în tot ce faci. Va fi o săptămână de răsfăţ.

-Ca să fim chit - nu-mi place să mă ştiu datoare -am să-mi spun rugăciunea "Înger, îngeraş" în fiecare seară.

-Perfect! Sunt mulţumit, zise îngeraşul alb.

Zâmbesc şi păşesc echilibrată în institut.

Jurnalul Oanei Pellea

Citisem despre aparitia jurnalului, pe blogul lui Cosmin Alexandru. Am dorit sa-l cumpar. Cand un coleg mi-a marturisit ca l-a lecturat cu sufletul la gura si a plans, am zis ca nu poate fi adevarat.

Intr-o zi de joi, mi-am spus: "Gata. Azi ajung la targul de carte si cumpar Jurnalul". Zis si facut. [Acum regret. Caci sambata era lansarea la standul Humanitas si poate obtineam si autograf. Va trebui sa mai cresc, sa merg la teatru la piesa "Ma tot duc" pe care doream sa o vad si nu am gasit bilete -dar nu ma las asa cu una cu doua- si poate atunci voi merita un autograf de la un actor si un OM special].

Caldura imi taia respiratia. Strabateam timpul si spatiul sa ajung la Romexpo, taram de carte, taram de expozitie. Imi vizitez prietena la Corint - frumos stand au intotdeuna - si plec nerabdatoare in cautarea cartii. Inima o simt in gat, nu mai am rabdare. Parca ar fi o carte rara. Ajung la Humanitas. Vad raftul pe care e expusa cartea. Insfac cu dorinta si ardoare jurnalul. Mi-as dori aripi sa zbor pana acasa, sa incep lectura.

Un jurnal plin de viata, de sensibilitate, de tristete, de despartiri de oameni dragi, de dor de ei. Cred ca Oana este un om norocos... a intalnit oameni de valoare in viata sa. Este protejata de acolo, de sus, de parintii minunati, care au trait si au murit frumos.

Ii scriu si ca prin minune, primesc raspuns:

"Draga mea Claudia,
Eu multumesc!
Sa te Bucure Viata!
Cu tot dragul, Oana Pellea"

Ce poate fi mai frumos?!