D'ale scoalei - primite pe mail, dar traite de mine zilnic

"D'ale şcoalei:
de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale
Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de
genu' da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea
părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul
copilului?.
No, să-ţ' zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.
1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool,
pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul
valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul
meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care
stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se
descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.
Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar
cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am
altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi
plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi
mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai
răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să
vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din
vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe
undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)
M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu
pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia
mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri"
dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani
de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de
corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu
odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea
orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de
lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi,
absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog
de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe
care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.
M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil,
pe banii mei. Unele încă din facultate.
Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc,
dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii
ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi
cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă
decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la
librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.
Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici
poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac.
Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din
propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or
nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se
deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se
deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti,
doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le
arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete
majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea
liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla
dumitale.
M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare
de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă
(odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu
de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu
s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia
ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci
minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat.
Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a
uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i
frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost
cool.)
M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac.
Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un
paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să
exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri
gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar
ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face
nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că
nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve.
Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele
depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu,
rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei
dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai
dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti
să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.
Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei
dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei
dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să
conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o
controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de
vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca
vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar
însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat
tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?
____________________________
PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora
nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne
că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria
mea şi-mi plăcea.
PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate.
Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea."