Gânduri, şoapte, doruri, vise plăsmuite şi împlinite când
nu te mai aştepţi şi rămâi surprins de minunea ce ţi s-a arătat. Îmi beau
cafeau, amintindu-mi de zilele când îmi ghiceai că voi fi fericită şi voi
deveni scriitoare cu un bogat palmares.
În
drumul prăfuit de iubiri arse, o frunză galbenă, ce miroase a toamnă s-a prins
de piciorul meu şi a mers în ritmul meu. La un moment dat, simţându-mi tristeţea,
a prins grai, spunând: “Nu fi tristă. Doar ştii foarte bine, viaţa este
un ciclu. Crezi că eu nu sunt tristă că plec de aici? Dar aşa e orânduită viaţa:
cu bune şi cu rele, frumos şi urât, nou şi vechi, suişuri şi coborâşuri. După rău,
vine şi bine! Zâmbeşte… ai un zâmbet plăcut. Oamenilor le face bine să vadă
chipuri zâmbitoare. Să priveşti viaţa din toate unghiurile şi să înveţi din
fiecare întâmplare. Viaţa e frumoasă, dar
trebuie să o simţi, să o trăieşti prin toţi porii, cu fiecare răsărit şi
fiecare apus. Şi nu uita: priveşte suratele mele în primăvara ce va să vie! Ai
grijă de ele… mângâie-le uşor când îţi ating părul… sunt atât de fericite când
faci asta. La revedere, fată dragă!”
Cu fiecare pas pe care-l făceam, auzeam muzica. Frunzele
purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza
creînd melodii de toată frumuseţea.
Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o
herghelie s-au rupt şi a început potopul. Am fost luată de vânt şi adăpostită
la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile
de ploaie şiroiau pe chipul obosit, încât aveai impresia că sunt lacrimi de
bucurie, de tristeţe sau doar lacrimi de diamant.
