Miracolul cartilor

The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore from Moonbot Studios on Vimeo.

CÂNTEC PENTRU EA

Ratacita

E ger si simt cum ma curat de pacate si de rautati. Nimeni nu este perfect. Nici macar eu. Cine crede ca ma poate cunoaste citind aceste blog, se inseala amarnic. Un om nu-l poti cunoaste intr-o viata de vietuit impreuna... dar din scrieri asa in vazul lumii!?

De cand scriu pe aici... am cunoscut oameni buni, oameni indiferenti, omanei rai... care au incercat sa imi rastalmaceasca viata... cuvintele... :)
Am crescut mult.... am invatat ca rautatile nu te omoara, dar te fac foarte puternica. La mine s-a adeverit zicala.
Unora le este "dor" sa afle ce mai face Claudia... ce mai citeste... ce mai vizioneaza... ce mai gandeste.
Altora li se pare ca am un grad de superioritate. Hai sa lamuresc si treaba asta... cu toate ca nimeni nu ma obliga la nimic. De mica, am fost educata ca intotdeauna sa cer mai mult de la viata, dar de la fapt de la mine. Sa ma explic (adesea am impresia ca vorbesc neinteles): daca saptamana aceasta citesc o carte, saptamana viitoare sa citesc doua. Daca am scris o poveste, sa scriu o carte cu povesti. Daca am condus pana la piata, sa conduc pana la Ploiesti.
Toate acestea, m-au dus in pragul unei tendinte de a refuza sa lupt pentru mai mult. Obosisem sa mi ceara. O perioada - de ani de zile - am stagnat. Cand am realizat ca am stagnat prea mult, si viata mi-a adus in cale oameni destepti, superiori mie, m-am urat pentru amorteala in care m-am complacut mult timp. Am inceput sa alerg disperata dupa cultura. Orice: teatru, muzica, lecturi, pictura.... aveam o nemultumire continua. Dadeam vina pe timp, care nu mai era la fel de prietenos ca atunci cand aveam 18-20 de ani. Apoi imi acuzam parintii ca nu au stiut sa imi ceara sa invat. Degeaba... nimic din ce trecuse nu s emai intocea in favoarea mea.

Prin prisma meseriei, dau lectii. Impart cu elevii mei cunostinte de biologie, dar si lectii de viata. Ii sfatuiesc sa citeasca... sa faca ce le place nu ce este la moda... sa aiba incredere in ei si in fortele lor creative si intelectuale... sa se bucure de viata.... Lor, nu le par superioara. Ei ma "iubesc" cu bune si cu rele.... cu zambet si tristete...

Cand intalnesc un om - barbat sau femeie - inteligent, citit, talentat intr-un anumit domeniu, sunt ca o ventuza. Incerc sa invat cat mai mult de la el. Poate folosesc cuvinte elevate, din dorinta de a-i atrage "simpatia" si a discuta timp indelungat. In general, ma incojor de persoane inteligente. Insa, nu ignor pe nimeni. Ma pot cobora la nivelul fiecaruia (mama mi-a spus ca un om inteligent vorbeste si cu academicianul si cu taranul care cultiva cartofi).

In ultima vreme, am primit reprosuri de la doi domni, cum ca sunt prea desteapta si barbatilor nu le place asta si ca am un grad de superioritate fata de barbati. Ei na! Am sta si m-am analizat dur...pana la sange... si am descoperit ca problema nu este la mine, ci la ei. Eu am ajuns la un nivel care ma multumeste - mai mult sau mai putin (imi doresc mai mult) - pe mine si imi confera sa fiu independenta, sa nu imi caut un barbat pentru a ma ajuta financiar, sau sa faca pe soferul. Am descoperit ca problemele erau la ei.... niciunul nu lucreaza cu carte de munca.... niciunul nu conduce.... nciunul nu este pasionat de o viata sociala activa....

Stimatilor, daca ma izolez de la varsta asta de lume, de un spectacol, de posibilitatea de a fi utila societatii in care traiesc.... cand sa fac toate acestea? Cand accepti pe cineva in viata ta, il accepti cu bune si rele, il accepti sa te completeze nu sa faceti intreceri de cultura generala... credeti ca eu atunci cand gatesc, ma gandesc la ce a scris Tolstoi? :)) Sau daca am 3 diplome universitare le pun cu mine la masa cand mananc ceapa cu branza? :)) SUNT MAI NORMALA DECAT MA CONSIDERATI VOI, SI MULT MAI UMANA.

VA DORESC DIN TOT SUFLETUL SA ZAMBITI (CUM EU O FAC IN PERMANENTA) SI SA VA ACCEPTI SI IUBITI ASA CUM SUNTETI, CU PLUS SI MINUS, CU DIPLOME SAU FARA.... Cand vom ajunge la judecata, nu asta ne va intreba Dumnezeu.... cate diplome avem, ce maisna am condus, ce funcii am avut, ce salarii am primit... va fi doar atat: CE AI FACUT PENTRU MINE? DAR PENTRU CEILALTI.

START VOTARE TEXT CU T

VA ROG SA INCEPETI VOTAREA. IMI SCRIETI: LOCUL I; LOCUL II SI LOCUL III.

BAFTA TUTUROR.

ASTEPT SI CATEVA IDEI DE PREMII. (tineti cont ca premiile le dau eu, din salariul meu umil de profesor).

WEEKEND DE POVESTE... CU MULTE LECTURI.

Text cu T temeinic - de Miruna

Oare?

Cu inima trista, creionez un zambet tomnatic,pe fata-mi tacuta. Am ramas prinsa intr-un univers ,in care tineam tineretea in palme,timpul nu trecea teribil de repede si cunosteam iubirea tandra.

Totul parea usor,doar sufletul meu tremurand parea tabacit de teama necunoscutului. Cu degetele pe tastatura si trupul nesigur privesc pe tavan,gandindu-ma la trecutul nostru ,la clipele traite intr-o tainica iarna, in care taceam si ascultam valsul fulgilor de nea, caci totul era transformat intr-o lume transparenta de trairi contradictorii. Tresareau sufletele dinauntrul nostru, caci de teama ne-am absorbit gandurile cu tacerea teribila ce ne bantuia.

Si atunci soarta noastra hotara timpul...

Text cu T - de Ana Maria B.

Tremuri in taceri

Tacerea se tupila in spatele cuvintelor. Timpul valsa in eternitate cu tot cu tineretiile-i trecatoare. Traia inauntrul tau un tremur si trebuia sa il termini, sa-l scoti din tine. Timida, cu obrajii trandafirii, tociti de lacrimi, tinzi sa ta rusinez de tentatia de a visa. Esti prabusita la pamant cu capul rezemat de tapetul aspru si genunchii apropiati de piept. Nu puteai sa zbori, caci ca un tunet timpul iti fransese aripile. Era tarziu sa-ti rescrii trecutul. Iar atatea trairi te trageau in jos, taine pe care numai sufletul tau le cunostea. Umbra perdelei te mangaia cu tandrete, iar soarele se turna talazuri aurii pe pereti. Ceasul ticaia, secundele treceau fara tact, iar cu trena lor in spate, orele se scurgeau ca niste trecatori rataciti in trotuare. Dar uite, s-a asezat o turturica pe pervaz si ti-a lasat un tichet spre lumea viselor, o pana pe care-ai transformat-o intr-o pereche de aripi, atat de inalte, incat zgariau tavanul.

Vreau sa citesc...

Inghetata... ajung la posta. trimit premiile concurentilor de la primele concursuri organizate de mine. Dupa ce le-am tot plimbat dupa mine, adaugand in fiecare zi un alt plic - ca sa economisesc timp - am reusit azi.
Doamna de la ghiseu, cam gretoasa spune:
- Pe o vreme ca asta nu ieseam din casa.
- Nu am venit special la posta. Le-am carat de multe ori dupa mine. Azi, vin dupa ore de munca.
- Asa am obosit sa scriu.
Imi sta pe limba sa ii spun ca eu am scris - urat, recunosc (nu pot scrie cu marker pe table lucioase) - 6 ore azi.
Plec multumita ca voi face fericiti sapte oameni.
Lacrimile imi joaca in ochi. Ma simt abandonata. Nu am credit la telefon de 3 saptamani si nimeni nu m-a sunat sa vada daca mai traiesc. Cand trimiteam mesaje, din 10 imi raspundeau trei- patru. Se pare ca se simteau obligati.
Acum vorbesc despre oamenii vechi din viata mea.... pe care ii credeam prieteni. Pe naiba! Am devenit atat de rai, invidiosi, egoisti.
Mi-am ocrotit si iertat elevii de note mici si ei au inteles ca nu pot fi dura, si nu pot da 3 si 4. Am terminta un capitol si dau teste. Cu o obraznicie fantastica ma intreaba:
- De ce dam test?
- Pentru ca am terminat un capitol.
- Haideti doamna. Suntem in februarie. Pana in iunie aveti timp sa ne dati note.
- Cred ca v-ati intrecut cu gluma. E vina mea. Am fost prea buna cu voi. Nici nu apreciati. Veti spune ca eu nu am predat, nu ca nu ati invatat voi.
II intreb ceva. O liniste de iti tiuiau urechile. O eleva cauta in caiet. Raspunde corect.
- Bine ca ati notat macar. Am dovezi.
Sunt trista. Tot mai trista. Lumea e stearpa in jurul meu. Oamenii draguti si buni ii gasesc doar virtual si atat de departe. Gerul ma deprima. Sufletul urla ca lupii la luna.
Citesc un mail impresionant despre "Oscar si Tanti Roz" de Eric Emanuel Schmitt. Plang si plang. Imi doresc aceasta carte cu ardoare. Si nu mai am bani. Oare o gasesc la biblioteca? Si e ger... si timpul a inghetat... si mie mi-e teama de gheata.
-Doamna, cand vine primavara?
- Pe 1 martie.
- Sigur? Sunteti trista. Ce ati patit? Nimic. Doar obosita...foarte obosita....
Citesc... si ma gandesc la razele timide de soare ce incercar sa zambeasca azi oamenilor, vietii, iubirii... :)