Când am creat acest blog, eram abătută şi tristă. Ştiam că scrisul mă scoate din starea asta şi am început să scriu pe blog... cochetam aşa cu diverse site-uri pentru femei. Una dintre fetele de acolo, m-a sfătuit să creez un blog.
Nu aveam dorinţa de a avea succes. Ei, dar ca tot omul, când am văzut că am "admiratori", oameni care mă citesc... mi s-a urcat la cap. Acum sufăr când văd că scad în clasamente. Dar, scriu din hobbz şi nu profesionist, aşa că m-am resemnat.
Am traversat o perioadă în care aşteptam ca toată lumea să mă laude, să-mi spună lucruri frumoase... şi aşa a fost. Când am dat de greu sau am primit informaţii contradictorii, mi-a fost greu, am clacat.
Atunci, un prieten mi-a spus: "Asta se întâmplă pentru că aştepţi prea mult de la ceilalţi şi prea puţin de la tine. Îţi pasă prea mult de părerea altora. Pentru ce?!"
Încet încet, am început să devin mai independentă de părerea oamenilor. Nu e uşor.
După cursul de scriere creativă, s-a discutat despre crearea blogurilor şi despre comentariile, fel de fel, ce pot fi primite. N-am crezut. Eii... Toma necredinciosul plăteşte. Nu mai mult de ieri.
Cineva aştepta de la mine numai cuvinte de laudă, răsfăţ şi voie bună. Ei, nu se poate! Trebuie să fim realişti şi să lăsăm frustrările acasă. Să acceptăm că toţi suntem oameni, cu bune şi cu rele, cu momente mai vesele şi mai triste în viaţă, că nu putem fi de acord mereu cu tot ce ne spun ceilalţi. Plus că, uneori, parcă suferim de mania persecuţiei. Avem impresia că cineva a postat ceva ca să ne atace personal. Nu este aşa! Nicidecum!
Nu sunt obligată să dau explicaţii de ce postez o anumită poezie, la o anumită dată, etc. Scriu ce vreau şi cum vreau. Scriu pentru mine şi nu pentru alţii - dacă vor să citească şi să-mi dea un răspuns e perfect, dacă nu, nu.
Aşa deci, zâmbete şi bucurii! Luaţi-mă aşa cum sunt. Nu sunt perfectă. Nici nu vreau, nici nu pot.
